Somnul raţiunii îngraşă monştrii extremismului

Întrebarea se voia un duş rece în plină vară: „Cum te poţi plimba atât de liniştit?”. Neavând nici unul din cele două obiceiuri – plimbatul şi liniştea –, darămite pe amândouă la un loc, n-am putut decât să mă mir. Explicaţia a venit sec: „Adică te iei de noi, în halul ăsta, şi te aştepţi să nu-ţi dea nimeni în cap?”.

„Căldură mare”, mi-am zis, căutându-i o justificare tinerei udemeriste, care-şi continua, indignată, tirul: „Cum ai putut să scrii aşa ceva?”. Cam greu, dar m-am prins în cele din urmă: se referea la cele trei articole în care prezentasem aberaţiile fascisto-antisemite şi separatisto-antiromâneşti dintr-o fiţuică numită, la mişto, „Timpul Europei”. „Da’ ce aveţi voi cu extremiştii ăia care spun deschis că vor un zid al Berlinului între ei şi români şi că numai terorismul şi modelul kosovar sunt soluţii pentru separarea de România? Voi sunteţi moderaţi, iar ei radicali care nu pot depăşi nişte prejudecăţi şi nişte porniri primitive. Oricum, ei atacă şi clasa politică de la Budapesta, pe care o numesc Iudapesta, iar pe Marko Bela şi Frunda îi declară renegaţi”, am încercat să-i deschid ochii fetei. Care ochi, brusc, s-au făcut mari şi m-au fixat sticlos: „Tu nu înţelegi că te-ai luat de noi, toţi, că nu există moderaţi şi radicali, că astea-s nişte tâmpenii inventate de politicieni şi că, oricum, toţi vrem autonomie? N-ai voie să scrii aşa ceva! Ştii câţi abia aşteaptă să-ţi spargă mutra acum?”. Discuţia degenera, aşa că i-am pus, diplomatic, punct.

Aş fi uitat, poate, întâmplarea, dacă nu ar fi urmat alte câteva avertismente şi ameninţări, mai mult sau mai puţin directe, care m-au făcut să mă întreb: în ce fel de ţară trăim, ce fel de instituţii, de legi, de reguli şi de cetăţeni are ea şi până unde se poate extinde anormalitatea în detrimentul normalităţii? Şi, aşteptând să-mi spargă cineva mutra, mă mai întreb: chiar mai există unii care cred că ne putem exclude reciproc şi care-şi închipuie că mai folositoare decât convieţuirea e separarea – oricum utopică, în condiţiile lumii de azi? Cât despre libertatea de expresie şi siguranţa jurnaliştilor, nu mai e nimic de zis într-o ţară în care însuşi preşedintele dă tonul stigmatizării celor care îndrăznesc să-şi spună punctul de vedere.

Horia Blidaru

Politicale de vară

Neam de iubăreţi După ce Petre Roman a ţinut mult şi bine capul de afiş al presei de scandal cu divorţul de Mioara şi relaţia cu manelista mai tânără decât el cu 16 ani, a venit rândul fiicei mai mici a ex-premierului să coboare ştacheta de vârstă. Oana Roman, la cei 31 de ani ai săi, s-a orientat spre un puşti de 19 ani, abia ieşit, aşadar, de pe băncile liceului. Aşchia nu sare departe de tată… Mă rog, aşchia… Faceţi abstracţie de tonajul fetei, că a decis, cică, să scape de câteva zeci de kilograme. Încuscrire Băse-Hrebe?Se poartă cuplăraiele ciudate. Viorel Hrebenciuc a recunoscut că fiul său are, de şase luni, o relaţie cu mezina lui Băsescu. Idila dintre Andrei Hrebenciuc şi Elena Băsescu n-ar depăşi sfera bârfelor mondene, dacă între cei doi taţi n-ar exista un conflict înverşunat. Nu mai departe de luna trecută, ei au fost protagoniştii unui schimb memorabil de replici. Preşedintele l-a numit „şobolan rozaliu” pe Hrebenciuc, iar acesta a ripostat furibund: „Diferenţa majoră dintre mine şi Băsescu e aceea că eu sunt întotdeauna treaz, iar el e beat. Dacă nu mai ţine minte ce am vorbit, asta e din cauza cantităţii foarte mari de whisky pe care a îngurgitat-o”. După care liderul deputaţilor pesedişti a pus cireaşa pe tort: „Şi pentru că Băsescu a adus vorba de mirosuri, îl sfătuiesc să se spele şi să nu mai miroase a transpiraţie“. Interesantă iubirea dintre puiul „şobolanului rozaliu” şi odrasla „beţivului transpirat”… Băsescu de MurfatlarŞi pentru că veni vorba de preşedinte, iată o veste care s-ar putea să-l bucure. Nu, n-are legătură cu întâlnirile cu Putin, în care s-a asigurat, prin declaraţiile sale năstruşnice, că la iarnă vom clănţăni la vederea facturilor ruseşti la gaze, nici cu sfaturile de taină de la Neptun, cu ‘telectualii săi credincioşi, căraţi în vacanţă pe bani publici. Vestea cea bună vine, surprize-surprize, taman dinspre Parlament. Camera Deputaţilor a decis schimbarea denumirii oraşului Basarabi din judeţul Constanţa, locul de naştere al preşedintelui Băsescu, în Murfatlar. Iniţiativa legislativă aparţine unor parlamentari din judeţul Constanţa şi a trecut, la pas, de Camera Deputaţilor, cu 202 voturi „pentru”, 12 voturi „împotrivă” şi 6 abţineri. Să mai zică rău, acum, de Parlament… Năstase, preşedintele bloggerilor?Dovedind că a învăţat din eşecuri, inclusiv din cele legate de problemele sale de comunicare, Adrian Năstase aplică, în ultima vreme, o strategie de imagine bine gândită. Lansări de cărţi, apariţii televizate una după alta şi… un blog. Din imaginea scorţoasă a arogantului, sfărâmată de loviturile poterelor lui Băsescu, se naşte un nou Năstase. Care, în contextul haosului din PSD şi al crizei de contracandidaţi faţă de Băsescu, a anunţat, marţi seară, că nu exclude o nouă candidatură la preşedinţie. Până atunci, dialoghează cu oamenii pe Internet, mânat de următoarea dorinţă declarată în editorialul său din „Jurnalul Naţional” de ieri (apropo, omul chiar scrie foarte bine): „prin blog sper să vorbesc cu o lume pe care o cunosc într-o anumită măsură, dar la care nu am reuşit să ajung ca politician decât rar, frugal şi fragmentar”. Deocamdată, blogul său se bucură de un succes enorm în rândul internauţilor. Am întrecut şi CongoApropo de politicieni şi de caniculă. Mi-am amintit de rimele ironice Bombo – Congo, din campania electorală a anului 2004, văzând că, la începutul acestei săptămâni, temperaturile de la noi săreau binişor de 40 de grade, în vreme ce congolezii se răsfăţau la 25 de grade. Drept e că ei se află, acum, în plină iarnă. Vorba vine, iarnă… Important e, însă, nu numai că Băse ne-a adus, prin circul său, Congo la noi acasă, ci şi că, în fine, i-am depăşit pe fiii lui Mobutu la ceva. Fie şi numai la temperatură… Horia Blidaru

Furtuni într-un pahar cu apă

Această săptămână de final de sesiune parlamentară este una extrem de agitată. În locul aerului de vacanţă, vizibil, în mod obişnuit, pe chipurile aleşilor, aceştia sunt nevoiţi să se dueleze în moţiuni.

Nici la nivelul vieţii de partid, unii încă nu au motive să-şi facă liniştiţi bagajele: mâine, pesediştii se reunesc pentru a tranşa conflictul intern iscat de Vanghelie. Aceste tensiuni, reale sau doar mimate, au o cauză comună: alegerile europarlamentare. Chiar dacă, în urma consultărilor de săptămâna trecută, cu partidele parlamentare, convocate de premierul Tăriceanu, nu a fost anunţată data scrutinului pentru legislativul european, aceasta nu e greu de ghicit. Alegerile trebuie organizate anul acesta, până la jumătatea lui septembrie oamenii vor fi mai interesaţi de concedii decât de vot, iar decembrie e luna sărbătorilor, fiind, prin tradiţie, ferită de gălăgia electorală. Dacă punem la socoteală cele 30 de zile de campanie necesare şi faptul că interesul celor mai multe din partide e ca alegerile să aibă loc cât mai târziu, reiese clar că până în noiembrie nu prea sunt şanse să avem parte de europarlamentare.
De ce se întrec, atunci, PD şi PSD în moţiuni simple? Mai mult, social-democraţii ameninţă şi cu o moţiune de cenzură, după ce nu de mult votase împotriva celei depuse de pedişti. Domeniile alese trădează scopul urmărit: agricultura şi sănătatea fac obiectul moţiunilor simple, în vreme ce soarta pensionarilor a ajuns să îngrijoreze atât de tare PSD-ul, încât acesta nu numai că a ameninţat Executivul cu moţiunea de cenzură, în cazul în care nu-i acceptă modificările la Legea Pensiilor, dar a şi lansat posibilitatea convocării unei sesiuni parlamentare extraordinare. De unde, brusc, atâta grijă pentru cei mai nedreptăţiţi dintre români, încât să lase parlamentarii muntele şi marea pentru a discuta despre majorarea punctului de pensie, dublarea pensiilor agricultorilor şi introducerea pensiei minime garantate? Răspunsul e simplu într-o ţară aflată sub puterea unei singure logici, aceea electorală. De aici, întrecerea pionierească, pe final de sesiune, în moţiuni, care, de altfel, nu sunt altceva decât pretexte pentru a reţine atenţia opiniei publice cu mesaje politice.
Că numai PD-ul e interesat de o fisurare, cu orice preţ, a Palatului Victoria o demonstrează şi opţiunile de vot anunţate ieri: pesediştii au declarat că nu vor susţine moţiunile pediste, în vreme ce PD-ul a precizat că va vota moţiunile depuse de PSD. Manevra, inteligentă, pune PSD în situaţia de a trebui să practice jocul dublu: una vorbim şi alta votăm.
Principalul partid de opoziţie se află într-o situaţie extrem de delicată: pierde continuu electorat, nu-şi găseşte coerenţa de acţiune şi de imagine, iar ieşirea la suprafaţă a conflictelor dintre grupările rivale nu face decât să întărească imaginea de colos în descompunere. Atacul declanşat de Vanghelie împotriva lui Ponta şi Dâncu, cererea de excludere a celor doi şi ameninţările clujenilor cu demisia din partid au arătat că, în PSD, încă n-a fost depăşit momentul răfuielilor şi nici liderul care să imprime o direcţie comună nu s-a impus încă. Soluţia aleasă de Geoană – evitarea de a se pronunţa asupra disputei şi interdicţia de a mai ieşi în public cu rufele murdare până la Comitetul Executiv Naţional de mâine – e un nou semn de slăbiciune din partea unui preşedinte lipsit de autoritatea de a se impune în faţa mamuţilor din partid.
Dincolo de joaca de-a moţiunile şi de aceste luări în coarne între capii de organizaţii, PSD are de tranşat cât mai repede o chestiune esenţială pentru viitorul său politic: ori se pregăteşte pentru alegeri – şi asta înseamnă strângerea rândurilor şi luarea în serios a menirii de partid de opoziţie – ori se preface, în continuare, că lucrează pentru agricultori, pentru bolnavi, pentru pensionari, pentru cine s-o nimeri, doar-doar se vor mai găsi naivi care să voteze aceeaşi gaşcă de obosiţi ce nu mai pot decât să-şi dea la picioare între două alegeri.

Din furtunile în paharele cu apă clocită ale acestor zile toride, se pot naşte, mai târziu, valurile care să dea peste cap o scenă politică aflată în echilibru fragil. La fel de fragil ca al saltimbancilor ce-şi fac de lucru pe ea.

Horia Blidaru

(“Crişana”, 26.06.2007)

Fotografii care au schimbat lumea?

… se întreabă cei care le-au postat pe net: http://pinguy.infogami.com/blog/vwm6 Nu, nu cred că au schimbat-o. Dacă ar fi avut vreo influenţă, atunci nu s-ar repeta multe din grozăviile pe care le surprind. Un top al celor mai impresionante fotografii din istorie sau, altfel spus, cronica unei lumi ce nu se va schimba niciodată.

Năstase se întoarce!

Revine pe ecrane, în calculele politice şi nu se sfieşte să şadă cu internauţii la vorbe pe blog. Din figura încremenită a anului 2004, ciuruită apoi de poterele lui Băsescu, se ridică, acum, cu totul altceva… Se pare că piratul a avut toate motivele să se teamă de Năstase, după cum s-a văzut din înverşunarea cu care a vrut să-l scoată din joc… După congresul PSD din decembrie anul trecut scriam:

Mărirea şi căderea lui Adrian Năstase

Pentru prima dată după intrarea sa în politică, în 1990, Adrian Năstase a fost simplu spectator la un congres al partidului care l-a consacrat. Niciodată nu a fost mai jos decât acum. Şi totuşi, este a treia reuniune consecutivă de partid la care e aplaudat la scenă deschisă. Cum a ajuns Adrian Năstase de pe culme în prăpastie? Mai are el vreo şansă?

Până acum, Ion Iliescu şi-a îngropat politic toţi adversarii. Ceauşescu, Raţiu, Câmpeanu sau Constantinescu sunt doar nişte nume din cartea de istorie. Ion Iliescu, în schimb, se încăpăţânează şi reuşeşte să fie nu doar o prezenţă vie, ci şi o lecţie de succes în viaţa politică. O lecţie pe care fiii săi adoptivi n-au învăţat-o la timp, orbiţi de acele slăbiciuni umane ce duc la pierzanie orice lider.

Petre Roman, primul Brutus, a devenit, peste timp, din idolul anului ’90, un chibiţ – elegant, ce-i drept, dar tot simplu chibiţ rămâne. După victoria lui Constantinescu, a venit rândul lui Teodor Meleşcanu să se lepede de „tătucul comunist”. Şi-a forţat destinul, mizând pe aerul său occidental, iar acum joacă la liberali – onorabil, e adevărat, dar numai în linia a doua.

Adrian Năstase avea toate datele pentru a fi el succesorul dorit. Existau precedentele amintite, cu învăţămintele de rigoare. În plus, s-a dovedit a fi cel mai răbdător dintre potenţialii urmaşi ai lui Iliescu. Şi, în acelaşi timp, cel mai înzestrat dintre ei. A avut, aşadar, şansa de a demonstra că recunoştinţa în politică poate fi şi altceva decât „o boală câinească”, după cum o numea Stalin. L-a pierdut şi pe el vanitatea. Bătrânul l-a dojenit, în repetate rânduri, pentru aroganţa pe care nu s-a sfiit s-o afişeze pe vremea când era prim-ministru. Beţia puterii a fost, însă, mai puternică decât sfatul părintesc. Vreme de patru ani, a fost stăpân absolut, desfăşurându-şi în voie apetitul pentru mai mult. Mereu mai mult, pe toate planurile. N-a luat aminte nici măcar la cele două trăsături ale lui Ion Iliescu, menite să-i garanteze acestuia succesul la mase: preferinţa sinceră pentru un stil sobru de viaţă şi comunicarea naturală cu oamenii. Din contră, Năstase şi-a exacerbat caracteristicile opuse.

Drept urmare, a eşuat în a fi ales preşedinte după cel mai eficient mandat guvernamental post-decembrist. Principala cauză a fost, cred, faptul că vorbea despre social-democraţie în calitate de exponent al oligarhiei care a umilit exact segmentul de populaţie ce reprezintă electoratul de stânga. Poate că un sprijin mai puternic din partea lui Iliescu, dacă relaţia lor ar fi rămas alta, l-ar fi salvat în cursa prezidenţială. Înfrângerea din 2004 a fost realmente dezastruoasă pentru Adrian Năstase. De unde era pe punctul de a avea totul, a ajuns să nu mai aibă nimic, în afară de belelele cu justiţia. A pierdut, în timp foarte scurt, Cotrocenii, Palatul Victoria, preşedinţia Camerei Deputaţilor şi pe aceea a partidului.

Mulţi oameni de stânga îi reproşează şi azi lui Năstase faptul că i-a obligat să-l voteze pe Băsescu, prin ceea ce devenise şi prin ceea ce risca să ajungă România cu el la putere. Şi astăzi, sondajele spun că 40% din votanţii PSD ar merge pe mâna lui Băsescu. Voturile lor se nasc, însă, din batjocorirea propriului electorat de către lideri care au confiscat şi au terfelit ideea de stânga.

Aceste păcate le ispăşeşte, acum, Adrian Năstase: trădarea lui Ion Iliescu şi a alegătorilor de stânga. Dacă rămânea fidel măcar unuia din cei doi factori, îl mulţumea automat şi pe celălalt. Astăzi, recâştigarea încrederii unuia nu înseamnă, implicit, şi revenirea în graţiile celuilalt.

Pierdut între delegaţi anonimi, rătăcind prin mini-muzeul partidului, din care lipseau doar imagini de pe vremea guvernării sale, cerând sfios dreptul la replică, ţinut de Geoană în picioare, ca un elev de neluat în seamă, privind cu reproş spre prezidiul ocupat de cei pe care el i-a făcut oameni, Năstase va fi avut toate motivele să murmure: sic transit gloria mundi. Nu e doar o lecţie politică, e, înainte de orice, o lecţie de viaţă.

Aplauzele furtunoase cu care îl întâmpină pesediştii, care încep să-l vadă mai degrabă în postura de victimă a lui Băsescu decât a propriilor erori, sunt un indiciu că lui Adrian Năstase i se recunoaşte, totuşi, un potenţial departe de situaţia în care a ajuns. O spunea şi Ion Iliescu, zilele trecute, când îl numea „omul cel mai capabil din viaţa noastră politică”. Depinde doar de Adrian Năstase să confirme că a învăţat lecţia. Capacitatea de revenire a lui Ion Iliescu este un exemplu încurajator.

Horia Blidaru

Maşinile ‘telectualilor

Excelent editorialul lui CTP: http://www.gandul.info/dacia-felix.html?4237;350216

Parcă-mi place mai mult relaţia lui cu Blanşeta, decât a lui Liiceanu cu Siegfried şi Marcello ai lui, care-mi pare cam nesanatoasă:) … http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde

Contratimpul Europei şi anotimpul laşităţii

Articolul “Seducătoarea îngrijorare românească”, din “Európai Idő” (“Timpul Europei”), despre care am scris în numerele precedente ale “Crişanei”, nu este decât vârful unui aisberg care ameninţă fiinţa naţională şi convieţuirea interetnică din România. Dar săptămânalul maghiar din Sfântu Gheorghe desfăşoară nestingherit, de mult timp, violente campanii antiromâneşti şi antisemite, sub privirile laşe ori indolente ale instituţiilor noastre.

Iată câteva titluri semnificative, în acest sens: “Câinii de pe malul Dâmboviţei să nu latre în curtea secuilor!”, “Cimitir al popoarelor: numele tău este Transilvania”, “Consangvinii mei, cetăţeni de rangul al doilea!”, “Înapoiaţi-ne munţii!”, “Deşteaptă-te, secuiule, din somnul cel de moarte!”, “Paşnic sau prin mijloace violente? Cu argumente sau cu sânge?”. Acest din urmă articol are un conţinut pentru care, în orice ţară cu un serviciu secret şi o poliţie care îşi respectă menirea, autorul era încătuşat şi dus să se răcorească o vreme: “A mai rămas, deci, o altă cale decât cea a aşa-numitului terorism? Exemplul irlandez, cel basc şi cel palestinian!? Lupta de apărare a pământului natal şi a pământului strămoşesc? Lupta pentru viitorul urmaşilor urmaşilor noştri? Războiul poate fi purtat doar de cel care dispune de armată. Celui care nu dispune nu-i rămâne decât lupta de gherilă – în cel mai bun caz! Trădătorii noştri ne iau în serios numai când acţiunile noastre ar putea avea urmări. Astfel, le-au impus irlandezii, în urmă cu o sută de ani, fidelitate conaţionalilor care s-au pus în slujba englezilor, devenind mercenari. Ne aşteaptă vremuri prevestitoare de nenorociri”.
Că nu e o asociere întâmplătoare stau mărturie aceste rânduri: “Pe cine dracu’ interesează problema minoritară? Pe cine dracu’ interesează România? Şi statutul juridic al minorităţilor? Cine vrea să fie minoritate în propria ţară?… Pământul nostru să fie din nou acela unde, în pofida tuturor distrugerilor celor 86 de ani, secui-maghiarii sunt majoritari! În numele autodeterminării naţiunilor! În acea parte a zonei balcanice, unde, în urmă cu 1500 de ani, era leagănul naţiunii valahe, ulterior autobotezată, în mod generos, română, în prezent, se întâmplă lucruri mari. Peste câteva luni, Kosovo va deveni un stat independent. Majoritatea locuitorilor din Muntenegru şi-a exprimat prin referendum voinţa de a se rupe de Serbia. Atunci, noi, secuii, ce mai aşteptăm? Înapoiaţi-ne munţii!”.
Mesajul separatist revine obsesiv în paginile publicaţiei, care se numeşte – ce ironie! – “Timpul Europei”: “Dragii noştri prieteni români! Nu suntem apatrizi! Noi avem Patrie: Ţara Mariei. Şi o autoritate supremă: Sfânta Coroană a Ungariei. Şi vom avea şi pământ: Pământul Secuiesc independent!”.
Despre orientarea antisemită a publicaţiei, Smaranda Enache, preşedinta Ligii Pro Europa, spunea recent: “Am monitorizat în România multe dintre manifestările antisemite ale presei extremiste, dar niciodată în 17 ani nu am întâlnit asemenea grafică şi un ton atât de radical antisemit, cu asemenea ilustraţii şi caricaturi, care erau cunoscute încă din perioada nazismului”. Mai mult, într-un comunicat dat publicităţii în luna mai, semnat de preşedintele Ligii, Smaranda Enache, şi de directorul Biroului pentru Drepturile Omului, Haller Istvan, redacţia săptămânalului covăsnean era etichetată ca fiind o “organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob”, care intră sub incidenţa Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Surprind, în acest context, tăcerea organizaţiilor evreieşti, altfel extrem de sensibile la astfel de derapaje, dar şi lipsa de reacţie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a instituţiilor statale îndrituite să intervină.

Şi mai surprinde tăcerea laşă a politicienilor români, care uită să se preocupe şi de problemele cu adevărat grave ale ţării, nu doar de umplerea propriilor burdihane şi de satisfacerea unor vanităţi neghioabe.
Horia Blidaru

(“Crişana”, 20.06.2007)

Puii lui Horthy ne calcă în picioare! (II)

La începutul lunii iunie, săptămânalul covăsnean de limba maghiară „Európai Idő” („Timpul Europei”) a publicat un articol de o virulenţă antiromânească revoltătoare, asupra căruia am stăruit, pe larg, în ediţia de ieri. Sub titlul „Sfidătoarea îngrijorare românească”, sunt trecute în revistă nemulţumirile extremiştilor maghiari faţă de întregul istoric al convieţuirii alături de români şi sunt exprimate, cu o vehemenţă îngrijorătoare, aspiraţiile secesioniste ale celor ce doresc să forţeze ruperea aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” din trupului statului român.

Orientarea segregaţionistă este exprimată fără nici un echivoc, făcându-se apel, cu o inconştienţă întristătoare, la un simbol dureros al Războiului Rece: „Să nu vă apuce prea mari năbădăi în ceea ce ne priveşte, pentru că noi existăm foarte bine fără voi, ba chiar atunci ne simţim cu adevărat bine când nu vedem nici măcar unul dintre ai voştri. Ne-ar fi necesar un Zid al Berlinului, ca nici unul dintre voi să nu mai poată veni pe aici”. Din textul cu pricina, nu lipsesc, după cum am arătat în numărul de ieri, reproşurile la adresa clasei politice maghiare, care, de la „Iudapesta” – după cum se exprimă autorul, Kolumban Sandor – priveşte cu nepăsare la „durerile” maghiarilor din afara Ungariei. Nici liderii UDMR nu scapă de atacurile radicalilor din propria comunitate: „Ajunge ceea ce este. Păstraţi-vă UDMR-ul cu toate ale lui, cu morgabela-frondagherla cu tot, şi lăsaţi-ne pe noi în pace! Este o minciună curată ceea ce a spus, cu ani în urmă, renegatul Marko Bela şi ce repetă întruna de atunci. Şi anume că «maghiarimea din Transilvania îşi închipuie viitorul în România». Minciună! Minciună bestială! Nimeni dintre maghiarii din Transilvania nu l-a mandatat cu asta. Din însărcinarea Guvernului Lumii a vorbit împotriva noastră! Aşa ceva nu agreează nici măcar unul dintre ungurii din Transilvania, iar în situaţia în care ar exista niscai renegaţi, aceştia nu sunt nicicum reprezentativi. Dar mai cu seamă prin Ţinutul Secuiesc cei care iubesc domnia cotropitorilor români trebuie căutaţi cu lămpaşul.”
Finalul apoteotic merită redat integral, pentru ura care musteşte în el: „Posteritatea îşi va aduce aminte cu scârbă de aceşti 86 de ani de doliu şi, într-o bună zi, perioada aceasta va fi predată în şcolile Ţinutului Secuiesc eliberat de prigoana românească, drept un exemplu de întâmplare istorică scârboasă, de groază. O vor pomeni alături de perioadele bântuite de epidemii de ciumă şi holeră, şi pentru a o deosebi de ele va fi suficient să se remarce doar că aceasta a durat mai mult şi a fost mai pustiitoare. Vom ieşi, în fiecare localitate, pe stradă, ca lumea să vadă cum se mişcă secuiul maghiar, şi vom face asta până ce ne vom dobândi libertatea! Ne-am săturat de voi! Ne-a ajuns până în gât! Vrem Ţinutul Secuiesc liber! Pricepeţi?!“
La această întrebare, n-au răspuns, încă, nici instituţiile statului român, nici societatea civilă, nici analiştii atât de avizi, altfel, de scărpinatul în buric pe micile ecrane. Nici măcar clasa politică nu s-a arătat preocupată, cu o singură, notabilă, excepţie: deputatul PRM de Mureş, Adrian Moisoiu, care a atras atenţia, în plenul Camerei, asupra nemerniciilor apărute în „Európai Idő”.
Exact aceeaşi gazetă care, în martie anul trecut, publica o proclamaţie intitulată „Ce doreşte Naţiunea Secuiască?”, în care, în 12 puncte, erau enumerate revendicările extremiştilor din Harghita şi Covasna. În capul listei, figura doleanţa fundamentală a separatiştilor unguri: „Republica Secuiască Independentă”, printre celelalte aflându-se guvern şi parlament proprii, tribunale secuieşti independente, gardă naţională şi poliţie secuiască. Semnificativ pentru modul în care pun aceşti indivizi problema este apelul adresat, atunci, către instituţiile internaţionale, de a recunoaşte „dreptul la autodeterminare al secuilor, exprimat în mod paşnic – similar dreptului la autodeterminare al albanezilor din Kosovo dobândit prin arme!”. La acea vreme, Poliţia a confiscat tirajul distribuit în Târgu Mureş, considerând un atentat la siguranţa statului textul amintit, pe care liderii secui nu şi l-au mai asumat după izbucnirea scandalului. Liga Pro Europa, cunoscută pentru poziţia sa pro-maghiară, a protestat, atunci, împotriva măsurii poliţieneşti, calificându-o o încălcare a libertăţii de exprimare.

Interesant e că, în prezent, relaţiile dintre redacţia săptămânalului extremist şi Liga condusă de Smaranda Enache sunt dintre cele mai proaste, în urma acuzaţiilor recente de „antisemitism gros, primitiv, vulgar”, la adresa „Európai Idő”. Despre această faţetă a publicaţiei fasciste, lăsată să se manifeste în voie, şi despre ameninţările teroriste la adresa statului român, în numărul de mâine.
Horia BLIDARU

(“Crişana”, 19.06.2007)

Puii lui Horthy ne calcă în picioare! (I)

Scufundate în micimea jocurilor şi ciorovăielilor politice fără sfârşit, clasa politică, presa şi opinia publică din România pierd din vedere fapte extrem de grave ce se petrec în chiar inima ţării. În vreme ce, la Bucureşti, capul de afiş al actualităţii e monopolizat de lupta obsesivă pentru putere, la Sfântu Gheorghe, chemările pline de ură anti-românească au ajuns la un punct peste care numai inconştienţii pot trece cu uşurinţă.

Publicaţia de limbă maghiară „Európai Idő” („Timpul Europei”) a publicat, în numărul din 26 mai – 8 iunie, un articol extrem de dur, încărcat cu o ură dementă împotriva românilor. Textul, intitulat „Sfidătoarea îngrijorare românească”, reprezintă apogeul provocărilor şi instigărilor găzduite de această fiţuică renumită, în ciuda denumirii sale, pentru conţinutul consecvent antiromânesc, antisemit şi antieuropean. Autorul, Kolumban Sandor, trece mai întâi în revistă „nenorocirile” abătute de români pe capul secuilor: de la bisericile „cu clopotniţe în formă de ceapă”, până la „gunoaiele Moldovei”, care „au inundat spaţiul vital maghiar”, unde „precum cuscuta din lucernă, aşa sufocă”. Nu lipsesc referirile la şcolile cu predare în limba maghiară, din trecutul apropiat, cu metodele lor dictatoriale de învăţare a limbii române, „care deşteaptă, până şi azi, în inimile copilaşilor, dispreţ şi scârbă”. Cât despre şcolile româneşti, acestea erau frecventate doar de acei copii maghiari pe care părinţii voiau să-i pregătească pentru a „putea linge, cândva, mai eficient, fundurile şefilor români”. După ce deplânge şi „sărmana amărăciune a înfometatului”, din vremea lui Ceauşescu, autorul creionează un portret al prezentului, dominat de cazărmi româneşti, ură, sărăcie, corupţie, câte un poliţist la suta de maghiari şi funcţionari publici care nu vorbesc limba persecutaţilor unguri.
„Unde era, faţă de toate acestea, epoca lui Horthy?”, se întreabă el, apoi, retoric, după care îşi extinde aria reflecţiilor: „Măcar de ar mai fi şi acum o părticică din el prin Iudapesta, ca să cureţe tot gunoiul iudeo-comunist de acolo, pentru că lipsa de apărare a maghiarilor rămaşi în afara graniţelor şi, datorită acesteia, asuprirea lor dezlănţuită, se hrăneşte din laşitatea renegatei clase politice de astăzi, din nepăsarea şi dispreţul ei chiar faţă de maghiari”.
O dată descărcat of-ul faţă de politicienii de la Budapesta, botezată „Iudapesta”, Kolumban se dezlănţuie cu sălbăticie împotriva celor care sunt, de fapt, ţinta principală a diatribei sale: „Domnilor, voi, câini din Bucureşti! (e totuna dacă sunteţi maghiari sau sunteţi români, toţi sunteţi, la un loc, o grămadă de căcat!). Ce cadou aţi primit voi în anul 1920 de la francezii voştri masoni, sifilitici, îngâmfaţi, împuţiţi? Ce parte de ţară, cu ce structură dezvoltată, înfloritoare? Pe lângă aceasta, regatul era o grămadă de gunoi de grajd. Şi din unturile acestei părţi l-aţi cârpit în felul în care arată acum. Din grăsimea, impozitele pe care le-aţi supt din noi.
Dovadă este faptul că poporul vostru regăţean îşi satisface cele mai elementare nevoi omeneşti, şi azi, în secolul XXI – de-i zăpadă, ger, ploaie pe câmp – în cel mai bun caz în porumbişte. Nici măcar până acolo nu aţi ajuns, ca lumea să nu vă vadă dosul atunci când de prin el se stoarce, stropeşte, produsul finit. (Conform unei statistici efectuate în plan naţional, 45% din populaţia României nu dispune de closete! Cea mai mare parte dintre cei 45% nu locuieşte în Transilvania, şi mai cu seamă nu în Ţinutul Secuiesc.)… Atât! Fără voi Ţinutul Secuiesc ar fi Paradis, Grădină a Edenului! Pricepeţi? Ţinutul Secuiesc a existat mai bine de un mileniu si jumătate fără voi, a dăinuit fără dominaţia românească şi va exista şi de acum înainte.”

Finalul incendiar al acestui articol abject, din care am citat pe larg pentru a nu exista dubii, îl veţi putea citi în numărul de mâine. Deocamdată, comentariile sunt de prisos. Aici e vorba de jignirea incalificabilă a românilor şi de instigare la separatism. SRI, Poliţia şi Parchetul trebuie să-şi facă datoria şi să acţioneze! Politicienii români, dacă mai au un dram de conştiinţă, trebuie să ia atitudine! Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul care îngăduie aceste mizerii n-au decât să se ducă văzând cu ochii, dacă nu sunt în stare să apere demnitatea propriului popor!

Horia BLIDARU

(“Crişana”, 18.07.2007)

Phoenix – În umbra marelui urs

Hasta Siempre! (Nathalie Cardone)

Cui nu-i place Stan?

Buna ideea, cam sec articolul. Merge, insa, pentru fanii lui Stan, mai ales ca e insotit de cateva secvente din filme:)

http://www.hotnews.ro/articol_75824-Stan-Laurel-actorul-care-ti-a-marcat-copilaria.htm

Averea din cadavre

Şarlatani care se dau vindecători, nebuni care visează cutremure, vrăjitoare împănate ca nişte Bubuline, oameni disperaţi ce-şi fac iluzii că televizorul le va rezolva problemele, cazuri de senzaţie peste apariţii excepţionale şi exclusive, vedete expirate, starlete vulgare şi obraznice, politicieni de mâna a şaptea, analfabeţi tupeişti ce-şi arogă, ad-hoc, rolul de procurori în campanii succesive de linşaj mediatic – iată fauna ce-i ţine pe mulţi, până târziu în noapte, prizonieri ai ecranului peste care domneşte, zâmbind şăgalnic, el, superstarul inocent de la cumpăna dintre zile.
E prietenul fidel al unor milioane de români, care, la rândul lor, îi dedică fiecare seară de câţiva ani încoace. Un politician l-a botezat „şoricelul neastâmpărat al presei româneşti”, iar admiratorii săi i-au transformat porecla în renume. În contextul relativizării maxime a oricăror noţiuni morale sau valorice, Dan Diaconescu, creatorul televiziunii-tabloid, a devenit prinţul năzdrăvan al presei româneşti. Pozând în prieten al celor mulţi, de care e legat printr-o complicitate subînţeleasă, patronul OTV şi al DDTV şi-a construit o strategie de imagine foarte abilă, ce-l ţine mereu în centrul atenţiei. În ultima vreme, însă, întâmplător sau nu tocmai în plin scandal cauzat de seria de emisiuni dedicate tânărului ce s-a sinucis din dragoste pentru profesoara lui, Diaconescu şi postul său au ieşit în evidenţă şi cu o faţă mai puţin cunoscută.
Patronul-realizator şi invitaţii săi s-au substituit, în ultimele săptămâni, organelor de anchetă şi de judecată, închegând adevărate procese televizate, în care profesoara – „văduva neagră”, după cum a fost etichetată în aceste emisiuni – era condamnată ca fiind mai mult decât autoarea morală a sinuciderii. Disecarea cu o voluptate macabră a fiecărui detaliu din care se poate stoarce fărâma de „senzaţional” menită să-i asigure ratingul la cote înalte a scârbit pe orice om de bun-simţ şi a provocat un val de proteste în sânul breslei jurnaliştilor. „Nu numai că sunt încălcate în fiecare oră de emisie principii jurnalistice elementare, dar emisia OTV constituie o batjocură permanentă la adresa demnităţii umane, a dreptului la imagine, prezumţiei de nevinovăţie, ideii de justiţie sau de stat de drept”, se arată în luarea de poziţie a Clubului Român de Presă. Cu aproximativ o lună înainte de moartea sa fulgerătoare, Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, declara că tipul de program pe care îl difuzează Diaconescu este unul la limita legii: „Zona emisiunilor lui este una a scandalului, a curiozităţii de multe ori nejustificate, de genul scotocirii sub fustele şi în pantalonii invitaţilor şi de aceea OTV este mult mai expus sancţionării decât alte posturi”. Cu toate acestea, Filip îşi recunoştea reţinerea de a mai suspenda o dată postul, din cauza eventualei reacţii a publicului care se ghidează după principiul „dacă nu ai omorât, atunci poţi să jigneşti şi să înjuri, pentru că nu moare nimeni din asta“. Şi pentru ca imaginea jegului otevist să fie completă, acum câteva zile, realizatorul emisiunii „Brigada de intervenţie” a fost arestat în timp ce primea 2000 de euro de la un primar sibian pentru a nu difuza o casetă defăimătoare la adresa acestuia.
În tot acest timp, se propagau ecourile unei ştiri şocante: din banii primiţi direct de la invitaţi, cum se vorbeşte, şi din publicitatea venită pentru audienţa asigurată de babele curioase de transmiterea în direct a înmormântărilor de vedete şi din sms-urile trimise de noctambulii ce şi-au hrănit gustul pentru telenovele ieftine cu cazuri gen Tinu, Romaniţa Iovan, Erbaşu, Bogdan Costache ş.a., Diaconescu a adunat o avere de câteva milioane de euro, din care nu lipsesc două vile în cartierul Primăverii, un avion, un yacht şi vreo şase maşini de lux, printre care celebrele mărci Rolls Royce şi Bentley. Recent, Diaconescu afirma că a primit o ofertă de 20 de milioane de euro pentru OTV. Şi mitul modestei „televiziuni de apartament” e pe cale de a se spulbera, Zero TV urmând să se mute pe Calea Victoriei, din blocul obscur în care funcţionează.
Într-o ţară în care iuţeala de gură şi de mână e una din calităţile cele mai apreciate, fireşte că simpaticul devorator de stârvuri are admiratori până şi pentru colosala avere obţinută din tocarea cu o plăcere sadică a fiecărei nenorociri cotidiene. La urma urmei, în sistemul de valori al multora, băiatul din Caracal s-a ajuns pentru că e „şmecher”, în vreme ce restul „e fraieri”. De aceea, nu hiena de presă care muşcă din cadavre mi se pare mai vinovată, ci, înainte de toate, prostimea care o aplaudă satisfăcută că vede sânge.

(“Crişana”, 15.06.2007)

Horia Blidaru

Aceşti… aiuriţi care conduc lumea

http://www.antena3.ro/Nicholas-Sarkozy-a-venit-baut-la-summitul-G8-(video)_ext_34053_ext.html

http://www.hotnews.ro/articol_75443-G-W-Bush-a-ramas-fara-ceas-in-Albania.htm

http://www.antena3.ro/Bush-i-s-a-adresat-Papei-cu-domnule!_ext_33906_ext.html

Convorbiri cu Octavian Paler

Uite o carte care merita: volumul de dialoguri dintre Octavian Paler şi criticul Daniel Cristea-Enache.

http://edituracorint.ro/shop/item.asp?itemid=891

http://www.librariabucuresti.com/cgi-bin/Carti-Convorbiri-cu-Octavian-Paler-0-3031-1-.htm