Veşnicia Patriarhului şi oamenii mici

Cât de răi, de proşti şi de mici pot fi unii oameni! Aşa cum, la moartea lui Octavian Paler, s-au găsit destui care nu s-au învrednicit să spună altceva decât nişte bălmăjeli despre apartenenţa lui, cândva, la sistemul comunist,  iată că, la trecerea în eternitate a părintelui spiritual al românilor ortodocşi, se găsesc voci care molfăie aceleaşi critici găunoase, pângărind durerea unui neam.

Ce-a făcut, Cornel Nistorescu, de pildă, în vremea lui Ceauşescu, de azi îşi permite să încalce până şi vorba creştinească: despre morţi, numai de bine? De ce un nesimţit agramat, care nu rămâne în istoria presei decât prin penibil de patetica lui “Cântare Americii”, dedicată SUA după atacul din 11 septembrie 2001, de ce un astfel de pigmeu incoerent nu poate respecta durerea celor ce-l plâng pe Prea Fericit? De ce Nistorescu şi Hurezeanu vorbesc, fără pic de bun simţ, cu dispreţ, despre programele televiziunilor şi despre şirurile de credincioşi înlăcrimaţi de la Patriarhie, susţinând că se simt trăitori într-un stat teocratic, din cauza dimensiunilor pe care le-a căpătat durerea la săvârşirea Prea Fericitului Teoctist din această viaţă? Mi-am amintit, ascultându-i, de tristeţea imensă şi de impactul mediatic masiv, ambele fireşti, din zilele de după moartea Papei, al cărui echivalent, în lumea ortodoxă românească, a fost Patriarhul. Ar fi putut să înveţe aceşti ‘telectuali, pretins spilcuiţi, din decenţa acelui moment.

S-au spus, se spun şi se vor mai spune multe despre cel care fost Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române, vreme de mai bine de două decenii. A fost numit ba „Patriarhul Roşu”, ba „un avocat al ecumenismului”, sintagma de pe urmă aparţinându-i chiar fostului preşedinte de dreapta, Emil Constantinescu. Cu siguranţă, fiecare dintre noi păcătuieşte prin subiectivism atunci când vine vorba să judece o personalitate. Înainte de toate, însă, o minimă bună cuviinţă cere să aştepţi să treacă o vreme pentru ca aceia îndureraţi să-şi poată plânge în linişte păstorul şi pentru a apărea detaşarea necesară unei priviri pe cât de obiective se poate într-un asemenea caz. E revoltătoare, în aceste condiţii, graba şacalilor de a-şi hrăni nimicnicia din făptura, încă neîngropată, a Patriarhului.

Ceea ce i se reproşează, în primul rând, e legat de anii de dinainte de ’89. Întronizat în 1986, e acuzat că nu a împiedicat demolarea unor lăcaşuri de cult, fără a-i fi analizate faptele în contextul epocii respective şi fără a i se recunoaşte meritul decisiv avut în înălţarea ulterioară a mii de biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul ţării. Reînfiinţarea curajoasă a Mitropoliei Basarabiei, vizionara deschidere spre Biserica Catolică – prin care a marcat însăşi istoria creştinismului – sau ţinerea dreptei cumpene în vremuri tulburi pentru ţară şi pentru Biserica Neamului, deopotrivă atacate, din ’90 încoace, de elemente ostile specificului românesc – iată doar câteva fapte pentru care Prea Fericitului Teoctist i se cuvine recunoştinţa fiilor săi sufleteşti, cărora le lasă o biserică puternică şi vie, călăuzitoare prin marasmul epocii pe care o trăim.

În loc, însă, să ne cinstim cum se cuvine reperele, măcar la trecerea lor la cele veşnice, ducem mai departe, iată, sălbatic şi neghiob, veşnica răfuială cu trecutul. Vreme de 45 de ani, în numele luptei de clasă, ne-am războit cu tot ce-a fost înainte de 1944. De 17 ani, sub stindardul făţarnic al anticomunismului, negăm de-a valma tot ce-a fost înainte de ‘89. Nu ar fi mult mai înţeleaptă o privire nuanţată şi o judecare a faptelor şi a oamenilor în contextul epocii în care s-au manifestat?

Acum, de undeva din ceruri, Prea Fericitul Patriarh Teoctist priveşte atât la răutăţile rătăciţilor clipei, cât şi la durerea celor ce-l plâng, cu aceeaşi blândeţe şi înţelegere pe care le-a revărsat dintotdeauna, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, peste semenii săi. Văzând ticăloşia unora, va fi murmurând: „Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”, iar celorlalţi le va fi grăind: „Amintiţi-vă că noi suntem fii ai Învierii, nu ai morţii”.

 

Horia Blidaru

 

Corabia Jucătorului ia apă la bord

         N-au apucat bine unii pedei orădeni să sară cu gura pe motiv că m-am grăbit scriind despre efectele legii pensiilor asupra imaginii taberei prezidenţiale, că presa de ieri dimineaţă le-a şi tăiat avântul revoluţionar: potrivit sondajului Gallup – va să zică instituţie cu ştaif, nu oficină dâmboviţeană – Primul Jucător al ţării a pierdut, în ultimele două luni, nu mai puţin de 20% din încrederea românilor.     

          Prăbuşirea cotei de încredere a preşedintelui Băsescu, de la 63% la 43%, din mai până în iulie, confirmă previziunile potrivit cărora vârful de popularitate atins la referendum – puţin relevant, de altfel, în condiţiile absenteismului masiv – se va spulbera rapid din cauza incapacităţii Cotrocenilor de a trece de la vorbe la fapte. Şeful statului şi-a dublat acest minus cu gafa de a cădea în capcana proiectului pesedist de majorare a pensiilor. Întreţinând subiectul verii prin insistenţe lipsite de sens pe lângă Guvern, Traian Băsescu şi-a subminat singur poziţia. De unde se vede că prea mult joc strică.

     O demonstrează răspunsul celor chestionaţi la întrebarea „Cum vi se pare propunerea Guvernului de a se mări pensiile substanţial în toamna acestui an şi anul viitor?”: 36% din cei întrebaţi au o părere bună, iar 56% una foarte bună, doar 4% dezaprobând măsura. Solicitaţi să răspundă dacă propunerea respectivă poate să pună în pericol dezvoltarea economică a ţării, după cum susţine Traian Băsescu, românii au infirmat tezele prezidenţiale în proporţie de 60%. Sondajul Gallup confirmă şi creşterea semnificativă a percepţiei pozitive asupra activităţii Executivului. Dacă în mai, doar 21% erau de acord cu modul în care Călin Popescu Tăriceanu îşi exercită atribuţiile de premier, acum ponderea acestora a ajuns la 41%. Şi încrederea în liderul liberal a crescut de la 14%, în urmă cu două luni, la 21%. Traian Băsescu a pierdut 20 de procente, după cum spuneam, iar Theodor Stolojan a scăzut şi el, în clasamentul încrederii, de la 30% la 23%. Nici Gigi Becali nu stă pe roze, ajungând de la 31% în iunie, la 24%, confirmând tendinţa descendentă a popularităţii sale şi a partidului său, plasat în ultimele sondaje spre limita pragului electoral.

     O deteriorare accentuată a imaginii a înregistrat şi liderul PD Emil Boc, ajuns de la 27% în iunie, la 16% în iulie. În afară de Tăriceanu, au mai câştigat la capitolul încredere Vadim Tudor, care urcă de la 7% la 12%, şi Dan Voiculescu, cotat cu 9%, în loc de 3% la precedentul sondaj. Mircea Geoană e singurul politician constant: 14% în mai, 14% în iulie, ceea ce nu e de bine, având în vedere că nu a reuşit să-şi treacă în cont nici măcar un procent de pe urma promovării proiectului de majorare a pensiilor.

     Alertaţi, tacticienii PD conturează, în aceste zile, strategia de contracarare a efectelor, dezastruoase în plan electoral, ale uneia din cele mai importante măsuri luate vreodată de un guvern român pentru îmbunătăţirea traiului pensionarilor. Deloc întâmplător, sunt puse la zid, brusc, câteva personaje mai mult sau mai puţin vizibile din PD: viceprimarul Capitalei, Răzvan Murgeanu, a fost nevoit să recunoască faptul că a avut angajament cu fosta Securitate, iar gălăgiosului senator Marius Marinescu, renumit pentru fidelitatea sa ostentativă de dulău de pază al lui Băsescu, urma să i se discute, ieri, excluderea din partid. Dacă, în cazul Murgeanu, motivul pare să fie stoparea eventualei sale candidaturi pentru funcţia de primar general, Marinescu plăteşte pentru alăturarea sa campaniei de salvare a Parcului Bordei, campanie contrară intereselor lui Videanu. „Adevărul stă într-un miliard de euro, care înseamnă afacerea Costanda – Parcul Bordei. Costanda este un Patriciu al PD”, a acuzat recent Marinescu, după care a pus punctul pe i: „Liderii PD au avut de ales între Costanda, cu afacerea de un miliard de euro, şi mine. Au ales miliardul de euro!”. Pentru a umple tabloul curăţeniei de vară, au fost sacrificaţi şi peşti mai mici, precum primarul pedist din comuna clujeană Jucu, arestat pentru luare de mită.

     Lipsiţi de alte atuuri în faţa populaţiei, în afara locomotivei Băsescu, pediştii pregătesc o campanie agresivă în care vor poza în purii scenei politice. Lăsaţi de PSD şi PNL fără caimacul facerii de bine, ei încearcă să compenseze prin gălăgia binecunoscută, pe temele lustraţiei şi anticorupţiei. Iar dacă această curăţenie de vară are, în substrat, şi reglări de conturi în familie, cu atât mai bine pentru sforarii PD. 

      Horia Blidaru

Prea Fericitul Teoctist a trecut la cele veşnice

Patriarhul Teoctist a incetat din viata, astazi,  dupa un stop cardiac, ca urmare a complicatiilor aparute dupa operatia de prostata la care a fost supus astazi. Patriarhul Teoctist se afla de ieri la Spitalul Fundeni din Bucuresti; avea 92 de ani si era in functie din 1986. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

http://www.antena3.ro/Patriarhul-Teoctist-a-incetat-din-viata_act_36671_ext.html 

Povestea unei vieţi închinate credinţei strămoşeşti: http://www.patriarhia.ro/patriarhul/biografia.html

Florian Pittiş – internat în stare gravă 

Tot astăzi, Florian Pittis a fost internat de urgenta la Institutul Oncologic Fundeni. “Moţu” Pittis, folkist şi actor celebru, director al Radio3net, are 63 de ani si sufera de cancer la prostata. Un articol bun despre perioada mai recenta: http://www.gandul.info/actual/florian-pittis-lupta-boala.html?3927;868015

Cateva date despre Pittis: http://ro.wikipedia.org/wiki/Florian_Pitti%C5%9F

In toata splendoarea: http://www.youtube.com/watch?v=j7-7DEtlezg

Saptamana aceasta miroase a moarte. Luni, au incetat din viata doi regizori care au marcat istoria cinematografului: Ingmar Bergman si Michelangelo Antonioni.

http://host2.cotidianul.ro/index.php?id=12743&art=33128&cHash=781d9a6502

http://www.romanialibera.ro/a102430/a-murit-cineastul-italian-michelangelo-antonioni.html

Arma pensiilor împotriva lui Băsescu

Legea pensiilor îşi arată efectele: în ultima lună, PD a pierdut 3% din opţiunile de vot, în vreme ce PSD şi PNL au contorizat creşteri de câteva procente. Sondajul CURS, comandat de partiduleţul lui Stolojan, consemnează eşecul implicării preşedintelui Băsescu în chestiunea majorării pensiilor.

E de aşteptat ca încăpăţânarea şefului statului, chiar şi după ce a promulgat legea, de a solicita Guvernului sursele de finanţare pentru creşterea cu 40% a pensiilor să aibă, în continuare, efecte negative pentru imaginea sa şi a PD. Pentru simplul fapt că este vorba de o categorie profund nedreptăţită sub toate guvernele post-decembriste. O categorie extrem de numeroasă: 5,5 milioane de români, care au, în ochii politicienilor, o calitate esenţială – dreptul de vot. Aşadar, e vorba de o măsură ce vizează aproximativ o treime din populaţia ce va fi chemată la urne de nu mai puţin de cinci ori în următorii doi ani. Din acest punct de vedere, PSD a punctat exact unde trebuia: o mare parte din populaţia de vârsta a treia e cuprinsă în bazinul electoral social-democrat. Cu atât mai semnificativă este reuşita acţiunii, cu cât ea a fost iniţiată de un partid aflat în opoziţie, lipsit de controlul pârghiilor guvernamentale. PSD are, însă, de împărţit capitalul de imagine cu PNL, ai cărui lideri, după ce iniţial au respins proiectul pesedist, au adulmecat rapid potenţialul electoral al legii.
Dar majorarea pensiilor este, înainte de toate, un gest reparatoriu pentru milioane de români, cei mai mulţi dintre pensionari zbătându-se pe muchia supravieţuirii. În atari condiţii, agitaţia lui Traian Băsescu în jurul chestiunii nu e doar superfluă, ci şi penibilă. Ea aduce a supărarea elevului pe colegii săi, care au dat mai repede răspunsul corect la întrebarea învăţătoarei. Nimeni n-a oprit PD-ul să-şi pună problema rezolvării acestei situaţii umilitoare, nu doar pentru cei ce-o suportă zi de zi, ci şi pentru cei care trec nepăsători pe lângă ea, preferând să facă gargară cu lozinci anticorupţie şi cu promisiuni cu scadenţa la paştele cailor. Fiindcă pediştii se zbat din răsputeri să lase impresia că neam de neamul lor nu s-a înfruptat din beneficiile puterii, e bine de amintit că PD s-a aflat la guvernare până în primăvara acestui an. Iată de ce titirezul de la Cotroceni se învârte, acum, steril, în jurul cozii Guvernului: strigătul său de luptă „Să trăiţi bine” îşi pierde şi ultima doză de credibilitate, câtă vreme traiul zilnic al oamenilor nu face obiectul preocupărilor sale şi ale partidului său decât la televizor. Dincolo de acesta, PSD şi PNL au marcat pe planul esenţial, acela al vieţii concrete.
Odată luat caimacul de către aceste două partide, în loc să lase baltă subiectul, Traian Băsescu se încăpăţânează să insiste asupra lui, simţind pericolul în plan electoral. Vineri, la primul congres al Federaţiei Asociaţiilor Pensionarilor, primul om în stat s-a avântat într-un discurs disperat-incoerent şi ridicol de populist: „Cu mama şi cu socrii mă întâlnesc lunar şi mi-ar fi foarte greu să le spun: mamă, v-am minţit! Acum e nevoie de prezentarea surselor de finanţare a pensiilor, fiindcă şi dumneavoastră aveţi neliniştea dacă a doua etapă a majorării pensiilor se mai aplică. Şi eu, şi mama avem această nelinişte”. Reacţia celor din sală – de la avionul de hârtie dăruit unui preşedinte ce vrea pentru sine aeronave de lux în valoare egală cu majorările pensiilor pe 2008, până la întrebările tranşante lăsate fără răspuns – confirmă caracterul ilogic al demersului prezidenţial: cum să te duci în faţa unor oameni necăjiţi şi să-i îndemni să le ceară socoteală celor care le fac un bine?
De altfel, eroarea preşedintelui, cu repercusiuni directe asupra procentelor PD, este taxată chiar şi de comentatorii ce-i sunt favorabili de regulă. Emil Hurezeanu, de pildă, i-a sancţionat sever atitudinea: “Băsescu nu era obligat să dea socoteală. El s-a cam aflat în treabă când vine vorba de pensii, un obiect de preocupări pentru guvern… Preşedintele se leagă la cap fără să îl doară”. Iar consecinţele, şi în viziunea lui Hurezeanu, nu sunt doar imediate: “Această popularitate a lui începe să aibă noduri, riduri. Nu a fost foarte senin când a primit avionul de la pensionari şi nici nu va scăpa foarte repede de această poveste”.

Transformată în armă electorală, măsura de bun simţ de îmbunătăţire a traiului pensionarilor va cântări greu în balanţa voturilor. Efectele sale sunt abia în fază incipientă. Aici e sursa reală a neliniştii preşedintelui şi a mamei sale.
Horia Blidaru

(“Crişana”, 30.07.2007)

Iliescu şi Năstase ies la atac

În acest moment, Ion Iliescu şi Adrian Năstase, deşi nu au funcţii executive în PSD, fac exact ceea ce ar trebui să facă liderii oficiali ai acestuia. Iliescu se războieşte cu Băsescu, sancţionându-i dur derapajele, iar Năstase tocmai a ieşit la rampă cu un proiect politic menit să scoată partidul din zona ambiguă în care se complace.

Ultimul caz, extrem de elocvent, de atac la preşedinte e reprezentat de războiul epistolar declanşat de fostul şef al statului în urma interviului acordat de Băsescu publicaţiei franceze „Politique internationale”. Apărut sub titlul panicard „Criză de regim la Bucureşti”, dialogul reia acuzaţiile obişnuite ale şefului statului la adresa întregii clase politice, mai puţin la cea a Partidului Democrat. La finalul rechizitoriului, Băsescu îşi exprimă răspicat obiectivul autoritarist: „Trebuie să alegem între un regim parlamentar şi un regim prezidenţial, cu posibilitatea ca şeful statului să dizolve Parlamentul”.

Reacţia cea mai dură şi mai promptă a venit din partea lui Ion Iliescu. Într-o scrisoare deschisă, fostul preşedinte s-a dezlănţuit împotriva lui Băsescu: „Nu puteţi da la infinit lecţii altora, nu puteţi poza mereu în incoruptibil, în luptătorul cu sistemul ticăloşit, câtă vreme aţi contribuit şi contribuiţi din plin la ticăloşirea lui”. A urmat replica scremut-stupidă a lui Emil Boc, care i-a cerut lui Iliescu să se retragă din viaţa politică. În vreme ce PD se solidariza cu Băsescu, PSD s-a mărginit, prin purtătorul său de cuvânt, Cristian Diaconescu, să-şi exprime tristeţea pentru confruntarea dintre fostul şi actualul preşedinte al ţării. În schimb, Adrian Năstase a sărit în sprijinul lui Iliescu, lăsat de partid să-şi ducă singur războiul: „Traian Băsescu se joacă cu focul. Are impresia ca îl poate folosi pe Ion Iliescu în străinătate ca material didactic, ca să arate cât de bun e el”.

Între timp, fostul premier a ieşit şi el la atac, promovându-şi în două interviuri succesive proiectul politic. Cotidianul „Gândul” şi Radio România Actualităţi au găzduit cea mai energică încercare a sa de până acum de a reveni în prim-planul vieţii politice. Adrian Năstase propune fie o colaborare pe termen lung cu liberalii, în perspectiva unei guvernări comune, fie „intrarea pe o formulă de opoziţie radicală”. Raţionamentul său e logic: „Dacă tot ai făcut deja nişte paşi în relaţia cu PNL, a menţine lipsa de transparenţă şi ambiguitatea este contraproductiv pentru toată lumea. Sigur că liberalii sunt foarte mulţumiţi să stea singuri la guvernare cu 20% şi să obţină beneficii, mai mult sau mai puţin personale, din această guvernare. Dar PSD riscă să plătească costurile doar privind”.

Aflat în SUA, Mircea Geoană n-a reacţionat încă, dar e de aşteptat să-i sancţioneze lui Năstase şi această tentativă de a sparge tăcerea, aşa cum s-a străduit să-l pună la punct, zilele trecute, pe fostul său şef de partid şi de guvern, când i-a criticat campania agresivă de imagine. Dinspre liberali, în schimb, a răsunat vocea pripită a lui Ludovic Orban, care s-a trezit afirmând că Năstase nu e în măsură să propună un proiect politic pentru România.

În mod obişnuit, partidele se uzează la putere şi capitalizează voturi în opoziţie. Ceea ce se întâmplă după 2004, la noi, contrazice regula. PSD şi PRM au pierdut masiv în intenţiile de vot, nefiind în stare să-i facă faţă unui preşedinte care tinde să monopolizeze toate faţetele discursului politic. Contrele cu liderii clujeni, soldate cu demisia lui Dâncu din funcţia de vicepreşedinte, replicile acide Năstase – Geoană, ieşirea la încălzire a lui Oprescu, starea de nemulţumire din numeroase filiale judeţene, zvonurile privind debarcarea tandemului Geoană – Corlăţean în urma unui eventual eşec la europarlamentare şi, nu în ultimul rând, poziţionarea echivocă a PSD între putere şi opoziţie – iată câteva elemente ce compun un tablou înceţoşat, care numai a partid coerent nu aduce.

În acest context, postura de arbitru adoptată de Ion Iliescu faţă de disputele interne din partid şi tonul său belicos la adresa lui Traian Băsescu arată că experienţa face diferenţa între alergătorii de cursă lungă şi cei încă necopţi pe de-a întregul. Iar aceştia din urmă ştiu că au toate motivele să se teamă de ofensiva lui Năstase.

Horia Blidaru

(“Crişana”, 28.07.2007)

Ce mai freamăt, ce mai zbucium… (II)

Nu a trecut bine canicula, că s-a şi înviorat lumea politică. Interviuri televizate kilometrice, personaje importante arătând că nu-şi pot permite concedii când ţara îi vrea la datorie, aceleaşi replici acide aruncate prin intermediul presei, aceleaşi atacuri la adresa presei, sondaje trădând fantezii periculoase şi eventuale dezastre electorale, politicieni năpustindu-se spre zone care le păreau prohibite până acum. Şi, colac peste pupăza încrâncenării, o încuscrire de o mândreţe ce dă măsura telenovelei politice româneşti.

E limpede că briza europarlamentarelor adie tot mai pronunţat prin saloanele dâmboviţene. De aceea se încearcă săbiile în direct, se ascut suliţele şi se trimit săgeţi otrăvite, pregătind terenul unei confruntări electorale sângeroase. Nu, nu e o figură de stil: pentru alegerile din toamnă se pregăteşte o înfruntare de o duritate extremă. Desemnarea reprezentanţilor României în Parlamentul European va fi primul scrutin dintr-o serie de alegeri ce se întinde până în 2009. Şi, probabil, cel mai important, pentru că rezultatele sale au o dublă semnificaţie: vor da, la capătul a trei ani preelectorali tensionaţi, adevărata măsură a forţei fiecărui partid şi îşi vor pune amprenta pe scorurile viitoare.
Reaşezările au început cu alianţa dintre PNL, Acţiunea Populară condusă de Emil Constantinescu şi PNŢCD. Tot pe centru-dreapta s-a poziţionat şi ceea ce presa a numit Alianţa Mda, dintre PD şi PLD. Tabăra prezidenţială porneşte cu avantajul moral obţinut de Băsescu la referendum. Un sondaj dat publicităţii zilele trecute cota PD-ul cu 50% din opţiunile de vot ale românilor. Chiar dacă e umflată cifra, în condiţiile nemobilizării de către celelalte partide a nehotărâţilor şi a celor ce nu mai vor să se prezinte la urne, am putea asista la împlinirea visului lui Traian: un guvern PD – PLD, fapt ce ar cam pecetlui soarta alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale.
PSD, ajuns la un minim istoric în sondaje, sub 20%, încă nu şi-a regăsit unitatea şi cadenţa necesare pentru a suna mobilizarea celor nemulţumiţi de învolburările politicianiste fără finalitate practică. Teoretic, coaliţia pro-Cotroceni e vulnerabilă din cauza lipsei de rezultate concrete în aplicarea programului câştigător în 2004. Lupta anticorupţie, mult clamată de Traian Băsescu şi adepţii săi, s-a rezumat la agitarea unor ţepe imaginare, transformate într-o Fata Morgana tot mai îndepărtată. Mai sunt multe alte minusuri care ar putea fi exploatate electoral, de la afacerile veroase ale camarilei prezidenţiale, cu parcări, asfalt şi energie, până la manevrarea în interes propriu a Justiţiei, în cazuri precum Năstase, Patriciu şi Paszkany, trecând prin scandaluri cum sunt cel al casei din Mihăileanu a preşedintelui sau al casei părinţilor „eroinei” anticorupţie, Monica Macovei. PSD, însă, încă nu dă semne că a depăşit faza rivalităţilor interne şi că e gata să atace puterea. O putere cu care cochetează prin sprijinul acordat guvernului Tăriceanu. Contra cost, fireşte: conducerea TVR şi legea pensiilor în forma propusă de social-democraţi pot fi atuuri demne de luat în considerare într-o luptă ce se va duce, după cum ne-am obişnuit, fără nici un fel de scrupule.
Rămâne de văzut şi cum vor împărţi PSD şi PNL capitalul de imagine provenit din majorarea pensiilor. Măsura în sine e aducătoare de voturi, având în vedere starea materială precară a cinci milioane şi jumătate de români ieşiţi din câmpul muncii. Din acest punct de vedere, preşedintele Băsescu a comis o gafă tactică gravă, optând demagogic pentru susţinerea educaţiei în defavoarea îmbunătăţirii traiului vârstnicilor, în condiţiile în care învăţământul se bucură de un buget mult peste ceea ce i-au alocat guvernele anterioare.
Nici UDMR şi PRM nu stau prea bine în sondaje, figurând la limita pragului electoral. E şi motivul demisiei lui Marko Bela din guvern şi al tatonărilor în vederea reconcilierii, la Tuşnad, cu radicalii lui Tokes. Cât priveşte PRM, acesta e pus în situaţia extrem de delicată de a trebui să se reinventeze. Retorica sa a fost confiscată de Băsescu şi Becali, iar Vadim a rămas fără Cosmos TV, o tribună de la care putea trage după sine partidul.
Acesta fiind tabloul sumar al momentului, putem concluziona că se anunţă, din punct de vedere politic, o lungă vară fierbinte, urmată de o toamnă şi mai încinsă. Rămâne de văzut dacă protagoniştii vor şti să-şi învingă principalul rival. Iar acesta e al naibii de periculos, pentru că şade flegmatic deasupra tuturor partidelor: lehamitea cetăţenilor.

Horia BLIDARU

(“Crişana”, 6.07.2007)

Bara contestă, Guşă acuză, iar Tokes se înfrăţeşte cu Marko

Rezultatul alegerilor desfăşurate luni la Universitatea Oradea în vederea desemnării noului rector a fost atacat, ieri, cu doar câteva minute înaintea expirării termenului pentru depunerea contestaţiilor, de către decanul Facultăţii de Protecţia Mediului, Vasile Bara. http://www.crisana.ro/?stire=42613

Prezent, ieri, la Oradea pentru a lansa campania “În Europa, dar nu aşa”, preşedintele PIN, deputatul Cozmin Guşă, a anunţat că preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Alexandru Kiss, şi viceprimarul Oradiei, Rozalia Biro, sunt anchetaţi de DNA pentru un prejudiciu de zeci de miliarde de lei din banii publici. http://www.crisana.ro/?stire=42612

Tokes pare dispus să reia discuţiile cu Marko Bela, cu condiţia să fie primul pe lista de candidaţi.
http://www.crisana.ro/?stire=42617

De fapt, cine a câştigat Universitatea?

Senatul Universităţii Oradea s-a întrunit, ieri, pentru a-l desemna pe cel care va conduce instituţia de învăţământ superior până la alegerile generale din 2008. Potrivit rezultatelor alegerilor, Cornel Antal a fost desemnat rector, după al doilea tur de scrutin, câştigând cu 62 de voturi, faţă de 34 câte a avut contracandidatul său, Vasile Bara.
http://www.crisana.ro/?stire=42544

Când doi se bat, al treilea câştigă? De fapt, cine a câştigat… Universitatea?

Ce mai freamat, ce mai zbucium!…

…  Netul clocoti de bloguri si de pesedei sunand din bucium…  Sa-i luam pe rand:

Al Batran e pesedistul cu cea mai mare cota de incredere in randul romanilor: http://www.hotnews.ro/articol_77354-Ion-Iliescu-cel-mai-de-incredere-pesedist.htm

Deseara, se duce la emisiunea lui Ciutacu, la Antena 2: http://www.ciutacu.ro

(Nici concurenta nu doarme: Hurezeanu si Turcescu vor pupa talpile la Cotroceni, in direct si in exlusivitate:  http://realitatea.net/72959_Traian-Basescu-va-fi-fata-in-fata-cu-Hurezeanu-si-Turcescu–maine–de-la-ora-22-00-.html)

Campania de imagine a lui Hrebe e intoarsa de politomaniaci pe toate fetele: ce urmareste rozaliul? Deocamdata, mai mult picanterii despre personaj:

http://danandronic.blogspot.com/2007/07/de-ce-i-face-hrebenciuc-un-pr-att-de.html

http://cristian-sutu.blogspot.com/

In fine, nici Mircica nu doarme. Chiar lucreaza. Pe blogul lui, de care si-a adus aminte de cand Nastase s-a lansat, glorios, pe apa netului: http://mirceageoana.blogspot.com/

Voi ce credeti despre agitatia asta varateca in curtea lu’ PSD?

De la Paler, la Hrebenciuc…

Sună ca dracu’, vorba unui clasic in pulover roşu. Dar trebuie sa recunoaşteţi că sună al naibii de româneşte.

Şi totuşi, ce-are a face Hrebenciuc? E numai bun pentru o zi de luni în care n-ai chef de nimic. Pentru că are o sumedenie de însuşiri: e politician, e sforar şi e… la modă:)

“Cotidianul” de azi îl declară ba adevaratul premier al Romaniei> http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11952&art=31514&cHash=b06010e1b3

ba premierul din umbră: http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11957&art=31524&cHash=9afe12ffa6

Oare din cauza asta o fi pus Trompeta Cotrocenilor ochiul pe Hrebe? http://danandronic.blogspot.com/2007/06/bravo-viorele-dac-te-ncuscreti-cu.html

România fără Paler

Era oglinda cea mai cinstită pe care o aveam. În anii din urmă, fiecare apariţie a sa echivala cu o reflectare nemiloasă a noastră în ochii săi lucizi şi sceptici, iscoditori şi înţelepţi deopotrivă. Pentru că privirea inconfundabilă a lui Octavian Paler îşi trăgea luminile şi umbrele din patimile şi urâciunile noastre.

Ca în fiecare luni, şi-a scris editorialul, l-a trimis la ziar şi l-a corectat. Abia apoi, cu treaba terminată, a murit. Se gândea de multă vreme la moarte şi, oricât de încrâncenat ori ursuz trecea, repeta adesea că iubeşte viaţa. Era conştient că „Moartea nu e un sfârşit. E sfârşitul” şi se explica: „Nu pot depăşi convingerea că unica „împărăţie” e aici, oricât ar fi ea de mizerabilă”. Într-un dialog, nu de mult, se arăta convins că dispariţia sa nu va produce suferinţă decât câtorva: „Voi fi uitat uşor, după un Dumnezeu să-l ierte!”. Apoi, la fel de caustic cu sine însuşi, cum a fost cu lumea întreagă, se întreba: „Dar, la urma urmei, nu e stupid să avem vanităţi inclusiv legate de moarte?”. Dincolo de această seninătate finală, se afla, însă, spaima în faţa trecerii timpului, împotriva căreia nu a avut drept arme decât cărţile şi maşina de scris.

Fiul de ţărani din Făgăraş îşi amintea, ajuns la bătrâneţe, că, la 11 ani, trecuse, într-o singură zi, din secolul al XVII-lea, după rânduielile căruia trăia satul său natal, Lisa, direct în secolul XX: „Am plecat, dimineaţa, dintr-o “lume mitologică” şi am ajuns, seara, într-una stăpânită, exclusiv, de „istorie”. O istorie pe care a trăit-o cu spatele la zid, privind-o critic în ochi. O istorie care, după o viaţă de om, i-a demonstrat că „Infernul nu e deloc o chestiune metafizică, aşa cum susţine Biblia”. O spunea în cunoştinţă de cauză, deoarece Octavian Paler, înainte de orice, a fost un om viu, care a avut puterea să spere în repetate rânduri şi să îndure tot atâtea decepţii. Şi-a disecat fiecare iluzie şi fiecare dezamăgire până la os, nesfiindu-se să se împărtăşească pe sine însuşi celorlalţi, dezgolit de măştile inerente omului şi vieţii. În aceeaşi măsură, introspecţia de o luciditate amară a fost însoţită de o radiografie fără menajamente a lumii în care trăia. Iar vehemenţa tonului îşi avea originile în spulberarea, rând pe rând, a tuturor speranţelor pe care şi le-a făcut în legătură cu societatea românească, în primul rând.

Din acest punct de vedere, aşa cum o arătau comentariile sale scrise şi cele televizate, cu siguranţă a plecat neîmpăcat, văzând ce s-a ales din democraţia, libertatea şi capitalismul visate cândva, după ce se distanţase de regimul comunist. În urma lui, rămâne o societate isterizată de exhibarea fără ruşine a frustrărilor, o societate cu traume încă vii, gata oricând să se scindeze în baricade opuse, o societate bolnavă, care îşi mai închipuie că remediul stă fie în miracole, fie în uitare. În această lume, se impusese ca un reper cu care puteai sau nu să fii de acord, dar de care trebuia să ţii seama.

Înaintea patimilor toxice ale vremii, Octavian Paler a aşezat raţiunea seacă a bunului-simţ. Corului lătrăilor de profesie i-a opus vorba lui cumpănită de intelectual autentic, trecut prin înţelepciunea umanităţii, dar care nu şi-a lepădat o clipă fibra ţărănească. Iar tăcerii laşe a intelectualităţii intimidate de mizeria epocii i-a oferit drept pildă vocea hotărâtă a celui ce refuză să se lase călcat în picioare. A denunţat până în ultima clipă tarele propriului popor şi ale tuturor conducătorilor săi, asumându-şi exemplar condiţia de intelectual în arenă.

„Eu am visat să rămân om şi m-am luptat cât am putut”, scria în „Viaţa pe un peron”. E, poate, singurul vis pe care şi l-a împlinit. Cu siguranţă, însă, cel mai important din câte a avut. De aceea, plecarea lui lasă un gol dureros în vremea aceasta de ofensivă a prostiei şi a mârlăniei fără limite. Ne va lipsi cuvântul său ca un bisturiu nemilos cu cangrenele întinse peste noi.

Singura consolare e că există conştiinţe care depăşesc graniţele vieţii şi ale morţii, prin creaţia lor şi prin amintirea dătătoare de speranţă că, încă, în lumea aceasta, mai poţi să fii om. Octavian Paler este o astfel de conştiinţă. Dumnezeu să-i dea liniştea pe care n-a găsit-o în timpul vieţii şi nouă puterea de a-i duce mai departe neliniştile!

Horia Blidaru

(“Crişana”, 9.05.2007)

Azi, Octavian Paler ar fi împlinit 81 de ani

Câteva date biografice: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Paler 

 Aici puteţi citi editorialele sale din ultimii ani: http://www.cotidianul.ro/index.php?id=48&aut=35&cHash=6dddd835b7