România, miza războiului Băsescu – Patriciu
Dinu Patriciu a făcut o mutare surprinzătoare, vânzând pachetul majoritar de la Rompetrol pentru o sumă fabuloasă, care-l transformă în cel mai puternic român. Cu o condiţie: să aibă loc de Traian Băsescu.
Imediat după ceea ce presa a numit „afacerea secolului”, Patriciu s-a străduit să înlăture orice suspiciuni privind implicarea sa politică. Vezi Doamne, tranzacţia e tranzacţie, au bătut palma doi oameni de afaceri şi atât. Restul sunt fluvii de petrol şi de bani, ca şi cum proaspătul miliardar în dolari n-ar fi făcut toată viaţa altceva decât să-şi vadă de afaceri. De parcă Arhitectul Şeicului – numit astfel pentru că a proiectat, în anii ’80, palatul din Abu-Dhabi al fiului şeicului Reza – ar fi devenit J.R. al României, în anii ’90, fără să-şi fi trecut pletele revoluţionare prin Piaţa Universităţii, în vremea Golaniadei, şi fără să-şi fi purtat avântul politic prin sinuoasa traiectorie a tranziţiei. Înainte de a păşi pe urmele tatălui său, geolog-şef în perioada interbelică al Societăţii Astra Română – calitate în care fusese anchetat în scandalul „sondelor deviate”, ce a făcut valuri, timp de doi ani, în presa vremii – Patriciu s-a remarcat, după ’89, mai ales ca om politic. Deşi era, la începutul lui 1990, şi fondatorul primei firme private din România postcomunistă, aceasta având ca obiect de activitate efectuarea de proiecte de arhitectură.
Imediat după alegerile din 20 mai 1990, împreună cu Tăriceanu, Cataramă şi Horia Rusu, a provocat prima sciziune majoră în PNL, formând PNL – Aripa Tânără, partid pe care l-a şi condus. Remanierea guvernului Roman din 1991 i-a adus lui Patriciu, devenit aliat al FSN, postul de ministru al lucrărilor publice şi amenajării teritoriului. Ulterior, ales deputat pe listele Convenţiei Democratice, devine liderul grupului parlamentar al PL ’93, formaţiune alcătuită prin unificarea unor grupări dizidente din PNL. În 1996, a candidat la Primăria Bucureştilor din partea PL ’93, partid care fuzionează, doi ani mai târziu, cu PNL, al cărui vicepreşedinte devine, printre alţii, şi Tăriceanu. Deputat în mai multe legislaturi, Patriciu se retrage oficial din viaţa politică în 2003, când calitatea de demnitar ales devine incompatibilă cu o funcţie executivă în domeniul afacerilor. În acel moment, liderul liberal era, deja, director general al Rompetrol, societate pe care o achiziţionase, împreună cu un grup de investitori, în 1998. Numele său era legat, însă, de afacerile cu combustibil încă din 1995. Sub conducerea sa, Rompetrol a devenit dintr-o firmă de servicii petroliere, printr-o politică agresivă de creştere şi de expansiune, unul din primii 25 de operatori din UE.
În paralel cu ascensiunea companiei şi a sa personal, el ajungând pe locul 7 în Topul Capital pe 2006 al celor mai bogaţi români, Patriciu a fost implicat în repetate scandaluri: de la cel mediatic al sponsorizării lui Geoană în 2004, în campania împotriva lui Băsescu pentru Primăria Capitalei, până la cele cu iz penal – spălare de bani, recuperare ilegală a unei creanţe externe a României în Libia, de 85 de milioane de dolari, înşelăciune în cazul privatizării Petromidia şi manipularea pieţei bursiere cu prilejul listării acţiunilor SC Rompetrol Rafinare SA (fosta rafinărie Petromidia). Apogeul problemelor sale juridice l-a marcat reţinerea sa în arestul Direcţiei de Cercetări Penale, în 27 mai 2005. În aceeaşi perioadă, Băsescu îl acuza că este unul din cei trei care l-au convins pe premierul Tăriceanu să nu demisioneze din fruntea guvernului. A fost doar una din acuzele publice aduse de preşedinte acestui „oligarh” care s-a încăpăţânat să i se împotrivească. De altfel, mulţi observatori apreciază conflictul Băsescu – Patriciu ca fiind adevărata cauză a dihoniei dintre şeful statului şi liberali.
Ajungând, cu o avere estimată la 3,4 miliarde de dolari, nu doar cel mai bogat român, ci şi unul din avuţii planetei, Patriciu devine unul din pionii importanţi la nivel internaţional pe harta afacerilor cu petrol şi, având în vedere întregul său parcurs de până acum, va tinde, în continuare, să devină principalul factor de putere în România. O confirmă atât ambiţia şi orgoliul dovedite de-a lungul timpului, cât şi intenţiile sale de a-şi spori investiţiile în media. Iar abandonarea poziţiei dominante din cadrul acţionariatului Rompetrol va aduce în bătaia reflectoarelor mai ales compania de stat din Kazahstan, eliberând, în perspectiva alegerilor, PNL de povara asocierii cu numele său.
Traian Băsescu a ştiut de ce Dinu Patriciu este un adversar periculos. Miza războiului nu este doar una economico-strategică, ale cărei implicaţii reverberează în sfera politică naţională şi mondială. Dincolo de petrol, conflictul are o miză care se cheamă România.
Horia Blidaru
Cine va câştiga războiul Băsescu – Patriciu?
Oligarhul preferat al lui Tăriceanu s-a cocoţat în vârful piramidei bogătanilor din România. Se apropie alegerile – unii zic că de asta a şi vândut Rompetrol. Va trage Patriciu cu petrodolarii în Băsescu? Va asista Jucătorul, resemnat, la consolidarea puterii stăpânului din umbră al PNL? Confruntările electorale ce vin vor fi, de fapt, bătălii din războiul Băsescu – Patriciu? Care e miza acestui conflict?
Voi ce credeţi, jucăuşilor?
Moţiunea, o ecuaţie cu prea multe necunoscute
PSD va depune moţiunea de cenzură împotriva Guvernului, la începutul noii sesiuni parlamentare, care se va deschide luni. Comitetul Executiv al PSD, reunit ieri, a pecetluit decizia, deschizând un drum presărat cu numeroase incertitudini. Dacă poziţiile partidelor au fost, deja, exprimate, realitatea parlamentară ridică o serie de semne de întrebare în legătură cu şansele de reuşită ale acestui demers.
După eşecul moţiunii depuse în primăvară de PD şi PLD, cele două formaţiuni au anunţat că vor susţine orice altă acţiune similară, reiterându-şi, ulterior, opoziţia faţă de cabinetul PNL – UDMR. În acest sens, declaraţia de ieri a lui Emil Boc trebuie privită ca un punct de vedere de etapă şi nu unul final. În mod firesc, cele două partide aflate la putere se vor împotrivi moţiunii, fiind, de asemenea, foarte probabil ca PC şi PRM, la rândul lor, să se opună, pentru a nu risca fie să dea piept cu alegerile anticipate într-un moment care nu le este tocmai favorabil, fie să se trezească la Palatul Victoria cu un executiv care să le fie incomod. Dincolo, însă, de delimitările teoretice ale celor două tabere pro sau contra, stă fractura dintre interesele conducerilor partidelor şi cele ale parlamentarilor. Cu un an înainte de alegerile la termen, e uşor de înţeles rezerva multora dintre aceştia de a-şi risca fotoliile. Această tendinţă de conservare a actualei situaţii de fapt răzbate din toate unghiurile scenei politice.
În aceste condiţii, aritmetica parlamentară devine destul de complicată. Înainte de a trece în revistă posibilele scenarii de colaborare în vederea votului, aşa cum se conturează ele la această oră, iată care este distribuţia actuală a locurilor în legislativ: PSD are 147 de parlamentari (31% din total), din care 104 deputaţi şi 43 senatori; – PD – 77 de parlamentari (17%), din care 23 de senatori şi 54 de deputaţi; – PNL – 77 de parlamentari (17%), din care 24 senatori şi 53 deputaţi; – UDMR – 32 de parlamentari (7%), din care 10 senatori şi 22 de deputaţi; – PRM – 45 de parlamentari (9%), din care 16 senatori şi 29 deputaţi; – PC – 26 de parlamentari (6%), din care 10 senatori şi 16 deputaţi; Grupul minorităţilor de la Camera Deputaţilor – 18 membri (4%). Acestora li se adaugă parlamentarii independenţi, care, oficial, pot fi clasificaţi astfel: foşti membri ai PNL – 24 parlamentari (5%), aflaţi acum la PLD; foşti membri ai PRM – 9 (2%), foşti membri ai PSD – 4 (1%) şi foşti membri ai PD – 3.
În actuala configuraţie a celor două Camere, cu un total de 462 de parlamentari, PSD ar avea nevoie de 116 semnături pentru a iniţia moţiunea, iar numărul necesar de voturi pentru aprobarea moţiunii de cenzură este 232. De reţinut că procedura prevede votul secret cu bile, ceea ce sporeşte gradul de incertitudine, întrucât controlul votului de către partide va fi minim. Prin urmare, PSD, de unul singur, nu poate asigura succesul moţiunii, chiar dacă toţi cei 147 de aleşi ai săi ar vota pentru. Moţiunea n-ar putea trece nici măcar cu sprijinul PD, pentru că s-ar ajunge la un total de numai 224 de voturi pentru. Deoarece necesarul de 8 voturi este mai mare decât numărul de parlamentari independenţi care şi-au anunţat susţinerea, rezultă că sprijinul din partea unui alt partid devine obligatoriu. Iar PLD, cu cei 24 de parlamentari ai săi, ar putea rezolva problema. PLD, însă, stă prost în sondaje, aşa că nu doreşte să deschidă calea anticipatelor în lipsa unei înţelegeri avantajoase cu PD. Situaţia e valabilă şi în cazul unei accederi a pediştilor la guvernare, fără un pact prealabil favorabil şi oamenilor lui Stolojan. Ordinul de la Cotroceni ar putea tranşa, însă, dilema. Totuşi, nici măcar această „monstruoasă coaliţie” – a doua într-un singur an, după cea care a permis, în primăvară, rămânerea PNL şi a UDMR la putere – nu ar putea garanta reuşita, având în vedere interesele proprii ale parlamentarilor ce-şi tem scaunele, precum şi ostilitatea unor grupări din PSD, cum sunt cele din jurul lui Iliescu şi Hrebenciuc, sau chiar şi părerile divergente din PD.
Conţinutul moţiunii va lămuri o mare parte din necunoscutele ecuaţiei. Dacă va fi critică şi la adresa PD, pentru perioada în care s-a aflat la guvernare, acestui partid îi va fi greu să legitimeze, prin votul pentru moţiune, acuzele pesediştilor la adresa sa. Dar nevotând pentru debarcarea Executivului, pediştii ar da dovadă de inconsecvenţă, după opoziţia acerbă de până acum. Iar dacă moţiunea va viza doar cabinetul Tăriceanu II, PSD se va pune singur în postura incomodă de a explica de ce vrea morţiş să trântească un guvern căruia i-a asigurat instalarea şi suportul vreme de câteva luni de zile.
Până când vom vedea cum se vor reflecta aceste calcule în structura votului, vor urma ieşiri belicoase la rampă, marcând debutul toamnei electorale. Dincolo de vorbe, însă, e foarte probabil că bilele din urne vor reflecta cel mai bine interesele parlamentarilor, şi nu neapărat ale liderilor de partide.
Horia BLIDARU
Dictatura nulităţilor a pierdut o luptă
O veste frumoasă sparge monotonia anormalităţii ce domină realitatea românească: la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, profesorul Ioan Piso a descoperit primul capitoliu al unui zeu roman de pe teritoriul fostei provincii Dacia. Evenimentul are o multiplă semnificaţie: dincolo de importanţa sa arheologică şi istorică, el este încurajator pentru orice competenţă românească nevoită să înfrunte un sistem imbecil, pe care nulităţile ce-l patronează se străduiesc din răsputeri să-l perpetueze.
Într-o ţară aşezată pe făgaşul firescului, o astfel de ştire ar fi venit să încununeze strădaniile de decenii ale somităţii clujene, ce şi-a dedicat energiile scoaterii la lumină a vestigiilor care atestă originile şi permanenţa noastră aici. Într-o ţară condusă de incompetenţi, răspândiţi, ca un cancer fatal, în toate domeniile şi pe toate palierele decizionale, descoperirea din capitala Daciei Romane marchează triumful valorii şi al onestităţii asupra nemernicei înfrăţiri a prostiei cu lipsa de caracter.
Prof. univ. dr. Ioan Piso a inaugurat, acum mai bine de 30 de ani, şantierul arheologic de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar de 25 de ani este în căutarea acestui, până acum doar bănuit, templu închinat lui Jupiter, divinitatea supremă a romanilor, şi celorlalte două zeităţi ce completau Triada Capitolină, Iunona şi Minerva. Datând din preajma anului 150 d. Chr., din vremea împăratului Antoninus Pius, Capitoliul marchează introducerea oficială a cultului lui Jupiter în provincie, data inaugurării sale, 23 mai, devenind cea mai importantă sărbătoare din Dacia Romană. Semnificaţiile descoperirii vor fi, poate, relevate marelui public în perioada următoare. Fireşte, dacă un astfel de eveniment va avea loc de trepidaţia mediatică a maimuţoilor analfabeţi ce au invadat spaţiul public şi în faţa cărora cască gura un segment îngrijorător de larg de prostime. Nu ştiu, însă, cât se va vorbi de opreliştile pe care profesorul Piso le-a avut de trecut pentru a ne dezvălui această relicvă majoră a trecutului nostru.
Anul trecut, cel mai important specialist în istorie şi arheologie romană pe care îl avem a fost destituit din fruntea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, pe care îl conducea de opt ani. Ordinul de demitere, semnat de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, s-a dorit a fi lovitura de graţie aplicată acestui avizat şi înverşunat opozant al criminalului proiect de distrugere a Roşiei Montane. Până atunci, fusese deja umilit atât de guvernarea pesedistă, cât şi de cea pedisto-liberală.
În 2003, pentru şantierul arheologic din capitala Daciei Romane nu s-a mai acordat autorizaţia de efectuare a săpăturilor, iar Poliţia îl urmărea pe iniţiatorul lucrărilor ca pe un infractor pus pe rele. Din 2001, Ioan Piso a fost înlăturat succesiv din Comisia Naţională de Arheologie, din Comisia Naţională a Siturilor şi Monumentelor Istorice şi din fruntea Comisiei Siturilor şi Monumentelor Transilvania Vest. Tratamentul umilitor la care a fost supus avea o singură cauză: opoziţia sa, şi în organismele de specialitate amintite, faţă de proiectul firmei Gabriel Resources de a exploata iraţional aurul de la Roşia Montană, în dispreţul protestelor disperate împotriva mutării munţilor din loc cu orice preţ, inclusiv acela al raderii impresionantelor galerii romane, unice prin grandoarea şi importanţa lor istorică.
La vremea demiterii, profesorul Piso denunţa „rotaţia cadrelor” dintre Ministerul Culturii şi compania canadiană, între care se ajunsese la un parteneriat condamnabil din perspectiva conflictului de interese creat. Specialistul clujean era unul din spinii ce stăteau în coasta abjectei coalizări a unor afacerişti fără scrupule cu funcţionari ai statului lipsiţi de demnitate profesională şi umană. Nu a mai contat anvergura sa academică, de profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”, de dascăl de istorie romană la Universitatea din Viena şi de director de studii la Sorbona. Dimpotrivă, personalitatea sa ştiinţifică, apreciată în întreaga lume, trebuia adusă la tăcere. Directorul demis a câştigat, apoi, procesul intentat Ministerului Culturii, care a fost nevoit să accepte, de curând, repunerea sa în funcţie. Iar strădaniile acestui mare specialist n-au întârziat, iată, să dea roade.
„Este aproape o regulă ca un intelectual român să fie apreciat, la el în ţară, numai dacă s-a exilat sau a răposat. Cum, în viitorul apropiat, nu am de gând să fac nici una, nici alta, mă voi bate cu impostura şi pentru demnitatea mea”, declara Ioan Piso după destituire. Victoria sa – juridică, morală şi ştiinţifică – este semnul încurajator că dictatura nulităţilor poate fi învinsă.
Horia Blidaru
O problemă numită Geoană
Prin ţară bântuie un om care vrea să fie prim-ministru. Oricui stă să-l asculte, el îi spune repezit: vreau să fiu prim-ministru! Nici mai mult, nici mai puţin. Căci aşa a învăţat el, cândva, că e funcţia aceasta de premier: o coroniţă strălucind pe fruntea isteaţă a celui mai destoinic din clasă. Urmărindu-şi, însă, obsesiv, visul, Mircea Geoană trage după el un PSD ce vede tot mai înspăimântat cum se apropie de prăpastie.
Nici n-a anunţat bine depunerea moţiunii de cenzură, născând nenumărate semne de întrebare în legătură cu urmările ei, că preşedintele PSD şi-a făcut public planul post-Tăriceanu. Istorica declaraţie a fost formulată în nu mai puţin teatralul cadru al monumentalei citadele Zalău. Iată cum a explicat liderul social-democrat mănuşa pe care a aruncat-o pe scena politică: „Doresc să fiu prim-ministru pe motiv că funcţia de prim-ministru este una la care liderul unui partid trebuie să se înscrie”. Felul în care se potriveşte fiecare cuvinţel în această frază trădează amprenta inconfundabilă a personalităţii acestui elev ambiţios, în permanentă goană după premii. Atât a înţeles Geoană din politică: faptul că ea e o şcoală mai mare, cu mulţi băieţi răi, dar cu premii tare atrăgătoare. Urmarea constituie chiar ghinionul partidului din fruntea căruia îşi urmăreşte visul de mărire: în vreme ce şeful pesediştilor vânează premii, rivalul Băsescu vânează voturi. Şi îi iese figura, inclusiv cu ajutorul, uneori voit, dar de cele mai multe ori inconştient, al capilor PSD.
Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul suspendării preşedintelui, şi această iniţiativă pesedistă ridică mingea la fileul lui Traian Băsescu. Dacă pică guvernul în urma moţiunii de cenzură, partidele ce-i sunt împotrivă, inclusiv PSD, n-au de ales decât între două rele: fie premierul agreat de Cotroceni, fie alegerile anticipate. De cele din urmă fug, de doi ani, ca dracu’ de tămâie, iar dacă iese prima variantă e limpede că nu mai stă piatră pe piatră în calea tăvălugului pedist. După ce-au văzut ce înţeleg Băsescu şi ai lui prin confruntarea politică, numai cei tare săraci cu duhul îşi mai pot închipui că va crâcni cineva în front sub „pax basesciana”.
Ce se va întâmpla, însă, dacă PSD va da înapoi, speriat de groapa spre care s-a aruncat teribilist? Nu va echivala aceasta cu începutul sfârşitului pentru Geoană? De asemenea, oare cum să interpretăm această proaspătă declaraţie a sa: „O relaţie corectă şi punctuală cu PD-ul nu este imposibilă. Totul depinde de câtă înţelepciune găsim şi de o parte şi de alta”? Cedează Geoană unui şantaj băsescian sau chiar e momit cu fotoliul de premier? Fie cu făgăduieli de mărire, fie, după caz, strângându-i cu uşa Parchetului, Băsescu îi neutralizează de tot pe pesedişti? Sau ce se va întâmpla dacă, mânat de instinctul său distructiv, preşedintele va desemna un premier pesedist, altul decât Geoană? Bunăoară, pe reformatorul domn Rus de la Cluj. N-ar fi aceasta lovitura de graţie aplicată unui partid şi aşa deja şubrezit? Nu cumva pesediştii ar vota senini pentru un premier din rândurile lor şi ar aştepta, cuprinşi de o veselie tâmpă, să fie poftiţi la bucate, lăsându-şi baltă atât liderul, cât şi soarta partidului? Sau dacă va face Băsescu o mişcare de maestru demonic şi-i va încredinţa formarea guvernului cruciatei Monica Macovei? Cine va cuteza să i se împotrivească acestei buhăite neînfricate, îndărătul căreia stau, naiba ştie prin ce meşteşug greu de pătruns, speranţele europene privind primenirea putredei noastre societăţi?
Ei, dar acestea sunt dileme nevrednice de mintea silitorului Geoană, care, deja, s-a şi apucat să povestească, pe la Baia Mare, cam ce-ar face el dacă ar fi prim-ministru. Cică aşa scrie în fişa postului de şef de partid: îl ţin sau nu brăcinarele competenţei, el musai să se înscrie în cursa pentru funcţia asta. Pe care, fireşte că o merită, cu asupra de măsură, încă de la alegeri, după cum ne-a dezvăluit Mirciulică gândul secret ce nu i-a dat pace în acest răstimp. Care reformă-n partid? Care opoziţie? Care acţiune unitară şi chibzuită? Fleacuri bune pentru cei ce nu-s în stare să se ridice în sferele abstracte în care gravitează premianţii clasei!
PSD are o problemă. Şi aceasta poartă câteva nume. Mircea Geoană e, acum, cel mai păgubos dintre ele. Din paravan încropit până se limpezesc apele în partid, Geoană a devenit unul din factorii ce le ţin tulburi. Ieri, el îi recomanda lui Adrian Năstase „să pună interesul general al partidului înaintea interesului propriu şi să nu ia partidul prizonier propriilor probleme”. Era mult mai folositor pentru toată lumea dacă se uita în oglindă în timp ce rostea aceste vorbe.
Horia Blidaru
Băsescu pierde Ardealul românesc
Au apărut, deja, primele consecinţe ale declaraţiilor făcute de Băsescu în legătură cu revendicările extremiştilor secui. Nici n-a apucat bine Traian fără Ţară să-şi încheie periplul în judeţele terorizate de horthyşti, că au şi apărut rezultatele încurajărilor transmise de el organizaţiilor separatiste.
Spre revolta românilor, care resimt dureros afronturile aduse demnităţii lor naţionale, politicienii unguri şi-au dat mâna pentru a instala şi a dezveli, la intrarea în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, un panou care calcă în picioare nu numai legile ţării, ci şi normele elementare de bună convieţuire între naţionalităţi. Când încă erau fierbinţi ecourile vizitei de curtoazie făcute liderilor revizionişti din Harghita şi Covasna, „Ţinutul Secuiesc” a devenit realitate faptică prin amplasarea unei inscripţii menite să anunţe pe oricine că nu se mai află în judeţe româneşti, ci pe un teritoriu ce iese, treptat şi sigur, de sub jurisdicţia statului român. Place sau nu, singurul partid românesc care a protestat la faţa locului a fost Partidul România Mare, ai cărui parlamentari şi susţinători şi-au demonstrat încă o dată consecvenţa.
În acest timp, la Budapesta, un lider al extremei drepte lansa ideea creării de grupări paramilitare, care să reziste agresiunii externe, pe care state ca România şi Slovacia le-ar putea lansa împotriva Ungariei. Gabor Vona, liderul „Jobbik”, formaţiune desprinsă din partidul conservator Fidesz al lui Viktor Orban, a propus înfiinţarea „Gărzii Ungare”. Gruparea ar trebui să fie un organism paramilitar „pentru apărare civilă”, care să intervină pe timp de pace în cazul dezastrelor naturale, iar în timp de război, în caz de agresiune externă. Membrii săi ar urma să poarte uniforme negre, precum cei ai mişcării fasciste „Crucea cu săgeţi”, care a condus Ungaria la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Argumentul liderului fascist este că România „are potenţialul, ca şi Slovacia, de a ataca Ungaria”, după mintea sa tulbure, armata noastră făcând „deja manevre pentru a ocupa teritorii de peste Tisa”. Că nu avem de-a face cu un punct de vedere izolat şi excentric stă dovadă faptul că Fidesz a propus înfiinţarea unei „Gărzi Naţionale”, după cum relatează presa de la Budapesta şi cea de la Bucureşti.
Fireşte că, în capitala vecină, există şi voci raţionale, care aduc în atenţie faptul că statele membre ale NATO împărtăşesc aceleaşi valori şi că Ungaria ar avea de câştigat de pe urma unei mai bune relaţii cu ţările vecine. Grav, însă, este că, într-o ţară cu pretenţii de civilizaţie, valori şi democraţie occidentale, astfel de teme retrograde, absurde şi contrare oricăror norme de drept internaţional, încă ţin capul de afiş.
În acest timp, preşedintele României trădează principiile naţionale, pentru a-şi asigura voturile acelor maghiari care mai rătăcesc după cai verzi pe pereţi. În campania electorală din 2004, Emil Boc jura că nu va face pact cu UDMR. Şi-a călcat cuvântul, iar acum şeful său de la Cotroceni ridică mingea la fileul extremiştilor din Secuime. Ignorând durerile românilor ardeleni, Băsescu greşeşte profund. El nu s-a preocupat niciodată de starea şcolilor româneşti sau a bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe şi greco-catolice din Harghita şi Covasna, ca să nu mai vorbim de situaţia presei în limba română, pe cale de dispariţie în cele două judeţe. Dacă ar fi fost un adevărat şef al statului român, Traian Băsescu s-ar fi întâlnit şi cu reprezentanţii românilor minoritari în zonă. Nu a făcut-o, pentru simplul motiv că el nu acţionează decât în căutare disperată de voturi.
De această dată, însă, a călcat prea strâmb pentru ca românii transilvăneni să i-o ierte. Aici, unde mafia UDMR-PD face legea, aici, unde organizaţiile naziste botează străzile după bunul plac, iar autorităţile locale tac în mod ticălos, aici, unde, orice cuvânt de împotrivire atrage ameninţări, precum i se întâmplă subsemnatului, aici, Traian Băsescu şi banda lui de şpăgari pierd mai mult decât îşi închipuie.
Gaşca aceasta de vânători de voturi cu orice preţ, inclusiv acela al integrităţii şi al demnităţii naţionale, trebuie trimisă acolo unde-i e locul: la groapa de gunoi a valorilor oricărui român adevărat!
Horia BLIDARU
Cum iese PSD dintre ciocan şi nicovală?
Victor Ponta întreabă: “şi dacă pică Guvernul Tăriceanu, noi ce facem?”, la care Viorel Hrebenciuc îi răspunde: “ai văzut, Victore, că ajungeţi la vorba mea?”. Dialogul, relatat de unul din ziariştii ce-au urmărit reuniunea de la Bran, este sugestiv pentru situaţia în care s-a vârât PSD.
După ce a fost strâns cu uşa, pe litoral, de către baronii locali, Mircea Geoană a fost nevoit, în cele din urmă, să se supună voinţei acestora. La fel şi celălalt artizan al negocierilor cu liberalii, maestrul în combinaţii Viorel Hrebenciuc. Reproşurile principale aduse PNL-ului au fost că nu dă banii ceruţi de aleşii locali pesedişti şi că încearcă să confişte cele două teme cu miză electorală majoră lansate de social-democraţi: majorarea pensiilor şi ajutoarele pentru agricultori. Strânşi cu uşa de sondajele ce-i plasează constant la jumătatea scorului obţinut la precedentele alegeri, pesediştii păreau să fi decis să înceapă în forţă precampania pentru europarlamentare. Aşa ar zice logica elementară. Acest fapt ar presupune, însă, şi un plan de acţiune. Din păcate pentru el, acest partid – cu un parcurs, din 2004 până acum, atât de haotic şi de ineficient – nu are nici măcar o strategie cu bătaie scurtă, darămite o viziune de durată asupra propriei existenţe.
Din culise răzbat zvonuri conform cărora adevărata motivaţie a deciziei de a depune moţiunea de cenzură la adresa cabinetului Tăriceanu ar fi prea lunga perioadă de opoziţie şi ispita tot mai mare a intrării la guvernare. Pentru că, aşa cum Traian Băsescu se mişcă precum peştele în apă aflându-se în permanentă opoziţie cu toată lumea, PSD nu se simte bine decât la putere.
Partid construit tocmai pentru a garanta accesul la resursele guvernamentale al clicilor ce s-au impus după ’89, PSD dă semne că nu a învăţat din lecţia opoziţiei decât atât: că trebuie să ajungă, înapoi, cu pâinea şi cuţitul în mână. Cu orice preţ, însă? Pentru că, în acest moment, PSD s-ar sinucide cocoţându-se în Palatul Victoriei. După trei ani de simulacru de opoziţie, autodistructivă în fapt, o pseudo-guvernare ar desăvârşi opera.
Dincolo de impresia catastrofală pe care ar lăsa-o aruncarea lacomă spre fagure, variantele prin care s-ar putea realiza visul de aur al oricărui bun pesedist sunt, ele însele, tare păguboase. Iată combinaţiile posibile: fie guvern PSD-PNL, fie unul PSD-PD, fie PSD singur la guvernare. În capcana primelor două variante, e greu de crezut că ar intra liberalii şi, cu atât mai puţin, democraţii, pentru simplul motiv că n-ar avea decât de pierdut. În cea de-a treia, plauzibilă dacă e adevărat că Băsescu i-ar fi promis postul de premier lui Geoană cu condiţia scoaterii PNL de la guvernare, PSD şi-ar mai înjumătăţi, probabil, o dată, procentele până în toamna viitoare, iar PD ar trebui să joace rolul actual al PSD faţă de PNL, susţinându-l din umbra Parlamentului, ceea ce ar distruge aura de puritate inflexibilă de care democraţii ţin cu dinţii.
E imposibil, de asemenea, ca preşedintele să reuşească să-şi impună cabinetul pedist pe care-l doreşte, pentru că nici un alt partid n-ar fi dispus să lase organizarea alegerilor ce vin pe mâna redutabilei echipe a lui Vasile Blaga. Mai rămân câteva variante: ori PSD renunţă la moţiune, ori aceasta pică în Parlament, trântită chiar de iniţiatori, cazuri în care social-democraţii şi-ar mai trage câte un gol de imagine în propria poartă. Iar dacă moţiunea trece şi guvernul cade, s-ar putea ajunge la alegeri anticipate, în urma poziţionării rigide a tuturor partidelor, preocupate mai mult de ofensiva electorală, decât de grijile guvernării de scurtă durată. Dar e puţin probabil să mai avem anticipatele despre care se tot vorbeşte de ani de zile, însă pe care doar PD le vrea. Care anticipate, câtă vreme toţi ceilalţi nu ştiu cum să amâne cât mai mult europarlamentarele?
Soluţia ca PSD să iasă dintre ciocanul şi nicovala între care a intrat singur? Ar putea fi un guvern de tehnocraţi, susţinut de PSD, PNL, UDMR şi PRM, care să lase acestor partide răgazul să se revigoreze până la alegerile parlamentare la termen şi să ţină PD departe de guvernare încă un an.
Horia BLIDARU
Cu secuii-n buzunar, hai la votul popular!
Fidel singurului principiu în care crede – „politicianul bun e cel care obţine voturi” – Traian Băsescu a devenit, în numai câteva zile, idolul secuilor. Preşedintele şi-a asigurat voturile locuitorilor din Harghita şi Covasna, vorbindu-le acestora pe inima lor. Mai mult, în premieră pentru politica românească, un lider de anvergură de la Bucureşti a stat la discuţii amicale cu reprezentanţii autonomiştilor. Care sunt consecinţele acestei deschideri?
Pentru atitudinea clasei politice româneşti faţă de radicalii din secuime era emblematică poziţia lui Adrian Năstase, din 2004. Fără a putea fi catalogat drept naţionalist, premierul de atunci – care colaborase de minune cu UDMR pentru a-şi asigura stabilitatea cabinetului – a făcut tot posibilul pentru a împiedica înscrierea Uniunii Civice Maghiare ca partid. Atât calculul politic, cât şi respingerea pretenţiilor separatiste l-au determinat pe Năstase să intervină public împotriva acordării de statut oficial unei astfel de organizaţii, care, în opinia sa, era neconstituţională din cauză că milita pentru autonomia teritorială.
Săptămâna trecută, această stare de lucruri, conservată între timp, a fost dată peste cap de o serie de declaraţii şi de întâlniri ale şefului statului. Succedarea lor într-o ordine deloc întâmplătoare arată că avem de-a face cu o strategie precisă. Mai mult, după ce făcuse vâlva de rigoare, preşedintele şi-a sintetizat atitudinea în discursul de o oră, de astăzi. Pentru prima dată, la un asemenea nivel, se consacră o atenţie aparte judeţelor cu populaţie majoritar maghiară. Temele centrale de acum câteva zile au fost reluate şi întărite: sărăcia din Harghita şi Covasna în paralel cu hărnicia localnicilor, precum şi lipsa de preocupare a autorităţilor centrale faţă-n faţă cu potenţialul turistic nevalorificat. Două afirmaţii mai ciudate au fost cele care au ieşit din tiparul acestei demagogii compătimitoare ce are aplicabilitate şi în alte zone sărace ale ţării, precum Vaslui sau Hunedoara.
După ce declarase că limba română ar trebui predată ca o limbă străină în Secuime, Băsescu a revenit cu o declaraţie şocantă: „Copiii maghiari învaţă limba engleză cântând şi limba română plângând”. După care a încercat să explice că „maghiarii au dreptul să-şi păstreze limba, cultura şi religia şi au dreptul la mai multă autonomie. Ţara are nevoie de descentralizare. Ceea ce noi numim descentralizare, maghiarii numesc autonomie”.
Despre Traian Băsescu ştim foarte clar un lucru: are o singură ţintă – voturile. Restul e abureală, oricine orice ar spune. Cinic – necinic, adulat sau hulit, acesta e personajul şi tocmai această structură a sa îl ajută să conducă în preferinţele publicului. Într-o ţară civilizată, un preşedinte cocoţat pe un munte de gunoaie, care cheamă la ordine firmele de construcţii, pe motiv că „trebuie şi ele să facă ceva pentru societate”, ar stârni hohote de râs. La coada Europei, însă, un astfel de lider este perceput, încă, drept salvatorul necesar, ceea ce indică gradul masiv de primitivism în care se zbate populaţia. După ce a „mântuit” groapa Glina de gunoaie, Băsescu sparge gheaţa din jurul separatiştilor maghiari, ba, mai mult, le întinde o mână prietenoasă, tocmai în toiul negocierilor dintre UDMR şi UCM.
Primele două consecinţe sunt de natură electorală: 1. Băsescu va fi votat masiv atât de electoratul UDMR, cât şi de cel al UCM, în vreme ce majoritatea românilor, ca o turmă fără şira spinării, va continua să-l urmeze. 2. Foarte probabil, cele două formaţiuni maghiare, dacă nu cad la pace, nu vor mai avea reprezentare parlamentară. Se întrevede o singură soluţie pentru acest caz: presaţi de ofensiva radicalilor, udemeriştii vor ceda în faţa taberei lui Tokes, care îşi va impune oamenii şi platforma într-un organism ce va reuni reprezentanţii cele două partide.
Efectul cel mai grav, însă, al poziţiei adoptate de Băsescu se va resimţi pe termen lung. Din acest moment, autonomia Ţinutului Secuiesc devine temă de discuţii la vedere, nu doar pe la colţuri ca până acum. Goana după o căciulă de voturi a aprins fitilul unei bombe ţinute sub capac până în acest moment.
Horia Blidaru
Morţii, viii şi masonii
* Moartea Prea Fericitului… Lăzărescu
Se face atâta vâlvă în jurul morţii Prea Fericitului Teoctist şi se croiesc în jurul operaţiei sale atâtea scenarii în spirit otv-ist, încât întreaga poveste începe să semene cu scenariul unui film dureros de realist: “Moartea domnului Lăzărescu”. Inspirat dintr-o întâmplare adevărată din România tranziţiei, filmul surprinde finalul grotesc al vieţii unui bătrân intelectual blazat din Bucureşti. Omul se simte rău şi sună la salvare, semnându-şi, practic, condamnarea la moarte, odată cu intrarea, inevitabilă, în cercul absurd al spitalelor româneşti, în care un personal cel mai adesea dezumanizat şi neprofesionist îşi pasează victima, până ce aceasta dă ortul popii.
Fără să fi fost plimbat de la un spital la altul, Patriarhul Teoctist pare, totuşi, că a împărtăşit ceva din destinul personajului interpretat de Ion Fiscuteanu. Între medicul personal, de negăsit înaintea internării, şi autorul operaţiei, acuzat anterior de plagiat şi, mai nou, de malpraxis, Patriarhul a trecut la cele veşnice în împrejurări ce stârnesc imaginaţia maladivă a multora şi care, de altfel, fac, acum, obiectul unor cercetări. Indiferent de rezultatul acestora, gustul amar rămâne: dacă niciun Patriarh nu e tratat, în această ţară, în bune şi clare condiţii, atunci cine? Mai rămâne să împingă unii absurdul până la capăt şi să ne arătăm lumii şi Cerului în toată splendoarea primitivismului, deshumând şi făcând, în premieră absolută, autopsia trupului unui Patriarh care şi-a dorit doar discreţie în legătură cu suferinţele sale.
* Cei 4 P
Urât an, în care se tot duc dintre noi, fulgerător, oamenii de valoare, lăsând un câmp de desfăşurare tot mai larg nulităţilor agresive care-au invadat spaţiul public. În ultimele trei luni, au devenit amintiri Paler, Pintea, Patriarhul şi Pittiş. În ritmul ăsta, necrologurile devin o specialitate obligatorie. Doar dacă dama cu coasa nu se îndură şi trece la Q…
* Masoni au fost, masoni sunt încă
Ritualul masonic de la înmormântarea lui Florian Pittiş şi asumarea, cu acest prilej, a apartenenţei la masonerie a unor artişti, precum Virgil Ianţu, au venit exact în timp ce se discuta mai abitir despre presupusa implicare a acestei organizaţii în alegerile pentru desemnarea viitorului Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Se fac liste cu masonii din Colegiul Electoral Bisericesc, organismul care-l va vota pe Patriarh, se aduc acuzaţii şi dezminţiri, se emit păreri categorice. În general, după tipicul românesc, nu se discută nuanţat, cu date concrete şi cunoştinţe istorice solide, despre o organizaţie care a fascinat întotdeauna prin misterul ce-l ascunde.
Şi pentru că tot veni vorba despre grupări mai mult sau mai puţin oculte, să amintim că o serie de informaţii difuzate pe Internet, în primul rând pe blogul lui Adrian Năstase, par să confirme apartenenţa fostului premier la Ordinul Cavalerilor de Malta, organizaţie diferită de masonerie, dar la fel de inaccesibilă neiniţiaţilor şi din care făcea parte şi Adrian Pintea.
Horia Blidaru
Urmaşul Patriarhului şi tradiţia ecumenistă
Durere smerită, lacrimi de crocodil, goana cu girofarul după voturi, dezvăluiri despre sfârşitul solitar al unui Patriarh abandonat în braţele unor medici acum contestaţi, dispute privindu-i trecutul, exaltări mistice, scenarii despre ce va fi, tradiţionalişti contra ecumenişti, voturi socotite, masoni, răutăţile tradiţionale împotriva Bisericii Ortodoxe scoase de la naftalină – iată un întreg amalgam pestriţ de oameni şi scenarii, pe care cei ce voiau să fie lăsaţi în durerea lor au fost siliţi să-l îndure de mai bine de o săptămână.
Un amalgam care alcătuieşte oglinda societăţii româneşti, aşa cum este ea în momentul de faţă. Trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist a provocat dezbateri aprinse atât cu pricire la viaţa şi personalitatea celui ce ne-a fost Întâistătător vreme de 21 de ani, cât şi în legătură cu viitorul Bisericii Ortodoxe Române. Figura Patriarhului a fost ţintuită între elogii şi critici, rostul Bisericii Neamului a fost întors – cu grabă răuvoitoare – pe toate feţele, iar perspectivele sale au fost disecate pornind de la veşnicele borne ale incoerentei ţări în care vieţuim: reformă sau continuitate. Criticii de serviciu ai specificului naţional au profitat de ocazie şi-au luat în vizor tot ce se putea, chinuindu-se dumnealor să demonstreze că nici trecut vrednic de mândrie nu avem, nici prezent aşişderea, darămite, în atari condiţii, un viitor respectabil.
Nu despre şacalii ce-şi hrănesc micimea sufletească şi intelectuală din tristeţea poporului ce s-a despărţit de păstorul său voi scrie, însă, în cele ce urmează. Ci despre consecinţele acestui moment de cumpănă din viaţa românilor ortodocşi. Dincolo de răutăţi şi lacrimi, se nasc întrebări fireşti, cărora fiecare dintre noi le caută, în aceste zile, răspunsul. Iar acesta depinde, în primul rând, de felul în care Biserica Ortodoxă va decide în problema succesiunii Patriarhului Teoctist.
Se vehiculează, de câteva zile, numele unor posibili urmaşi, se nasc scenarii şi, probabil, în spatele cortinei îndoliate, se fac şi se desfac alianţe. La urma urmei, e, şi acesta, un semn de democraţie, rar în lume, al modului în care va fi desemnat viitorul cap al Ortodoxiei româneşti. Cele mai mediatizate figuri sunt cea a Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi a Mitropolitului Teofan al Olteniei. Celor doi li se atribuie apartenenţa la două aşa-zise tabere.
Ierarhul de la Iaşi, aşadar, ar fi reprezentantul „partidei” ecumeniste, iar cel de la Craiova al aceleia tradiţionaliste, ignorându-se similitudinile din biografiile lor. Înalt Prea Sfinţitul Daniel are mai multe doctorate în teologie, inclusiv la Strasbourg. Vreme de opt ani (între 1980 şi 1988) a fost profesor la Institutul Ecumenic Bossey (Elveţia), unde a fost şi director adjunct din 1986. Din 1988, a devenit consilier patriarhal pentru ecumenism, în 1990 a condus grupul de contestatari ai Patriarhului, ceea nu l-a împiedicat – ba, poate, dimpotrivă – să aibă o ascensiune fulminantă la 39 de ani. În martie ’90 este înscăunat episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, iar câteva luni mai târziu este ales mitropolit al Moldovei, în condiţiile în care jilţul mitropolitan de la Iaşi asigura, potrivit tradiţiei, urcarea în cel patriarhal.
La rândul său, Mitropolitul Teofan a fost, în perioada 1987-1990, duhovnicul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy en Othe (Franţa) şi are un doctorat la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris. Între 1990 şi 2000, a fost secretar al cabinetului patriarhal, apoi episcop-vicar patriarhal, calitate în care a răspuns inclusiv de relaţiile externe şi cu diaspora ale BOR. În 2000, când a fost ales mitropolit, la 41 de ani, s-a spus despre acest ierarh – preferat al Prea Fericitului Teoctist – că reprezintă „suflul nou”, de deschidere europeană la vârful Bisericii Ortodoxe, avându-se în vedere şi meritul său în organizarea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. În fapt, singurul aspect care i-ar diferenţia pe cei doi vehiculaţi concurenţi ar fi apropierea mai strânsă de viaţa monahală a ÎPS Teofan, în vreme ce ÎPS Daniel s-a făcut remarcat, mai degrabă, sub intelectual.
Iată, aşadar, de ce este pripită şi tendenţioasă atribuirea unor etichete precum ecumenist sau tradiţionalist. În fapt, fiecare din cei doi pretendenţi se înscrie în ceea ce poate fi numită, de pe acum, tradiţia ecumenistă a Bisericii Ortodoxe Române. Restul este fie ignoranţă, fie încercare de manipulare.
Horia Blidaru
Alte clipe trăite, alt epilog
S-a dus şi Moţu Pittiş. A plecat aşa cum a trăit: cu discreţie, demnitate şi simţul umorului, chiar şi-n chinuitoarele zile de final. Artist complet, Pittiş lasă în urmă amintirea unei voci inconfundabile, definitorie pentru neastâmpărul său de iubitor de frumos şi pentru tineretea sa nonconformistă, mai puternică decât anii şi regimurile. Talentat actor de teatru şi film, cântăreţ şi recitator fără pereche, iniţiator al unor proiecte artistice ce-au ţinut vie… poezia muzicii tinere, Pittiş a ars cu patima celui ce-şi dăruieşte, necondiţionat, harul semenilor săi. Oamenii din stirpea sa rămân tot mai puţini, anul acesta fiind nemilos cu cei ce ne-au fost, de atâta vreme, repere. Dacă nu ne-au sufocat prostia şi vulgaritatea, un merit categoric îl are şi acest înger răzvrătit, ce şi-a purtat pletele cărunte cu mândrie, până la capăt.Acum, vocea fără egal ne şopteşte din cer versurile pe care le-a intitulat sugestiv “Alte clipe trăite, alt epilog”:
Iar un colt din viata mea
A-ndraznit sa va infrunte,
Sa va stearga, de-ar putea,
Noua cuta de pe frunte.
Am cantat mai rau, mai bine,
Ce-am in suflet si in gand.
Vreau sa stiu ce e cu mine,
Ce rost am pe-acest pamant.
Printre stele cum se face
Ca intr-una ma invart,
De ce berea imi mai place,
Cine sunt si de ce cant.
Sunt o umbra calatoare
Ca si Puck, ca Ariel;
De-am adus vreo suparare,
Suparati-va nitel.
Dar de-am reusit o clipa
Sa va fac sa mai visati,
Dati-mi toti cate-o aripa
Si sa fim pe lume frati.
Dac-ati fost atenti putin,
Daca v-a facut placere,
Eu, sa spun atat, mai tin:
Pe curand! La revedere!
Toamna pomenilor electorale
După iarna integrării europene, primăvara referendumului şi vara legii pensiilor, urmează, din punct de vedere politic, toamna alegerilor europarlamentare. Învinse la plebiscitul din mai, PSD şi PNL se străduiesc din răsputeri să recupereze terenul ocupat de preşedintele Băsescu.
Cele mai la îndemână mijloace sunt măsurile cu caracter social, în special cele care vizează categoriile de cetăţeni aflaţi în dificultate materială. Legii pentru majorarea pensiilor de la 1 ianuarie 2008 i se văd deja efectele asupra popularităţii protagoniştilor scenei politice. Oricât ar încerca echipa de zgomote a Cotrocenilor să ascundă scăderea încrederii în şeful statului, în favoarea partidelor ce-i sunt ostile, sunt tot mai multe indicii care atestă o creştere a preferinţei cetăţeanului pentru acţiuni concrete, menite să-i îmbunătăţească traiul, în locul retoricii fără fapte a preşedintelui. Deşi se încearcă o contracarare a sondajelor mai puţin favorabile din ultima vreme cu sondaje realizate de institute controlate de Cotroceni, e tot mai greu de negat înscrierea lui Traian Băsescu şi a PD pe o pantă descendentă. Până şi IMAS – despre care se spune că ar fi intrat în proprietatea lui Sorin Ovidiu Vântu, mogulul de presă care şi-a pus regatul media la picioarele lui Băsescu – recunoaşte, prin ultimul sondaj dat publicităţii, o scădere a încrederii cetăţenilor chestionaţi în şeful statului, a cărui cotă a coborât cu cinci procente din iunie până în iulie. Nici PD nu stă mai bine, democraţii înregistrând într-o singură lună o scădere de 7%. Deşi mult mai blânde decât rezultatele obţinute de la Institutul Gallup, conform cărora Traian Băsescu ar fi pierdut 20% din mai până în iulie, datele IMAS confirmă scăderea popularităţii acestuia şi a partidului său.
Lipsit de atu-urile conferite de postura de victimă, lăsat să-şi recite placa, tot mai răsuflată, a… marilor principii călăuzitoare, lipsite de vreo urmare practică, Băsescu devine un personaj previzibil ca discurs şi ineficient ca acţiune. Pe acest teren, al faptelor, unde preşedintele este descoperit, PSD şi PNL au marcat cu legea pensiilor ale cărei roade electorale se vor arăta mai ales după intrarea ei în vigoare. În contextul ravagiilor făcute de caniculă, social-democraţii pregătesc alte câteva proiecte de legi, menite să vină în sprijinul cetăţenilor. Este vorba despre despăgubirile pentru agricultorii fără sprijin şi care practică agricultura de subzistenţă, adică majoritatea celor aflaţi în mediul rural, unde este concentrată mai mult de jumătate din populaţia ţării. Un alt proiect vizează reducerea TVA la alimentele de bază, prin compensare cu majorarea accizelor la produsele de lux, aşadar „nu producând o gaură la buget, ci având în vedere sursele de finanţare”, după cum susţine vicepreşedintele pesedist, Ilie Sârbu. Şi liberalii, prin ministrul Remeş, au declarat că au în vedere diminuarea TVA la pâine, pentru a încetini ritmul de creştere a preţului acesteia din cauza exploziei preţului grâului produsă pe fondul compromiterii de către secetă a recoltei din acest an. Şi conservatorii, primii care au lansat ideea reducerii TVA la alimentele de bază, au solicitat Guvernului să discute de urgenţă oportunitatea unei astfel de măsuri.
Orice se poate spune despre acţiunile cu caracter social menite să-i susţină pe agricultori, pensionari şi, în general, pe toţi cei ce întâmpină dificultăţi în a avea un trai decent, orice se poate spune, numai că nu sunt binevenite, nu. Că grija subită pentru cetăţeni are o directă determinare extrem de pragmatică şi electorală iarăşi ar fi absurd de negat. Decisiv, însă, este faptul că oamenii au de câştigat de pe urma competiţiei între vorbe şi fapte. Iar acest lucru va cântări în balanţa voturilor. La urma urmei, nimeni şi nimic nu a oprit PD să întreprindă, câtă vreme a fost la guvernare, ceva pentru cei mulţi.
Cu atât mai puternică este, aşadar, lovitura de imagine dată, în special, de PSD, cu cât, din opoziţie, impune scenei politice proiecte sociale ce nu pot fi respinse, întrucât niciun partid nu se va încumeta să-şi ridice în cap, înainte de alegeri, segmente întregi de populaţie. Iar dacă se vor găsi unii care să vorbească despre consecinţele pe termen lung ale acestei suite de pomeni, cine va mai sta să-i asculte în vâltoarea electorală?
Horia Blidaru
-
Comentarii recente
