PNL – PSD: sânge sau pace?

Doi cavaleri se aruncă unul spre altul, agitându-şi lăncile, privindu-se cu ură şi aruncându-şi vorbe grele. Publicul aşteaptă cu sufletul la gură momentul încleştării. Pe măsură ce se apropie, fiecare realizează că adversarul n-are de gând să cedeze. Dar niciunul nu vrea confruntarea, ci numai să impresioneze domniţele slabe de înger de pe margini.

În sfârşit, au prezentat-o Parlamentului. Moţiunea. Au agitat-o până când i-a cuprins pe toţi lehamitea şi nimeni nu credea că se va mai întâmpla. Şi totuşi, miercuri, senatorii şi deputaţii sunt chemaţi să voteze: pică sau nu Guvernul Tăriceanu. Pe faţa premierului nu s-a clintit nici un muşchi până acum. Spre deosebire de pesedişti, rivalii lor de ultimă oră, liderii liberali au jucat în forţă: vă ţine sau nu? De voie, de nevoie, Geoană a trebuit să arate că e decis să meargă până la capăt. Fie şi împins din spate de o parte a conducerii partidului, fie şi momit cu promisiuni vagi de Băsescu.

Miza e enormă: guvernul pentru Tăriceanu, partidul pentru Geoană. Victoria unuia înseamnă sfârşitul celuilalt. Şi în PSD, şi în PNL există câte o tabără dornică să-şi sacrifice liderul şi să preia puterea. Până acum, fiecare a jucat în forţă. Un război pe placul preşedintelui Băsescu şi al PD-ului. Provizoratul la care fusese condamnat Tăriceanu tindea să devină, pentru Băsescu, o veşnicie. Noroc cu PSD. Silit de sondaje şi de agitaţia internă să acţioneze, Geoană a marşat pe cartea suspendării şefului statului. A eşuat lamentabil şi a ajuns la un minim istoric în opţiunile de vot. Nici farsa guvernării din opoziţie nu le-a ieşit social-democraţilor. După un an în care alţii au tot capitalizat pe spinarea lor, pesediştii au încercat marea guvernării cu degetul moţiunii.

În fond, problema PSD-ului este locul pe scena politică: la putere alături de PNL sau PD, ori în opoziţie faţă de toată lumea. Geoană ştie că previzibilele eşecuri electorale îl vor costa şefia partidului. A încercat o apropiere de Băsescu: unii s-au străduit să-l convingă că, decât în opoziţie faţă de un cabinet pedist, rezultat al alegerilor de anul viitor, mai bine la putere. 20% la putere sau în opoziţie? – aceasta-i întrebarea. Mierea guvernării ar închide gura răzvrătiţilor ce-i vor capul. Vara pedistă e însă departe, iar toamna liberală poate fi mai rodnică şi mai sigură pentru un scaun ce e zgâlţâit furios de pretendenţi. Ce-i în mână nu-i minciună.

De cealaltă parte, Tăriceanu e conştient că orice concesie făcută PSD-ului îl costă electoral. De aceea, respinge furios orice ipoteză de colaborare. Aparent. În culise se negociază, însă. Pentru că rămânerea la Palatul Victoria înseamnă nu doar accesul la resurse şi motivarea activului de partid. Mai înseamnă şi organizarea alegerilor şi ţinerea, încă o vreme măcar, a PD-ului într-o opoziţie fertilă doar graţie lui Băsescu. O guvernare eficientă economic şi darnică social poate aduce mai multe voturi decât lătratul la luna de deasupra Cotrocenilor. Iar Băsescu ştie bine acest lucru, de aici ultimele sale propuneri, disperate, de formare a unui guvern ba de dreapta, ba de uniune naţională. Orice, numai să revină PD la guvernare.

În această cheie văzute lucrurile, nu declaraţiile belicoase ale liderilor PNL şi PSD trebuie luate în serios. Nici asaltul DNA şi al presei pro-Băsescu asupra miniştrilor liberali. Ci moratoriul propus de Meleşcanu şi critica aspră şi fără precedent adusă de premier propriilor miniştri. Vicele liberal n-ar fi ieşit la rampă cu ideea menţinerii actualului guvern până la eventualele anticipate de la începutul anului viitor fără acceptul lui Tăriceanu. Iar acesta nu şi-a acuzat de florile mărului, în plin asediu la care este supus, propriul cabinet. Soluţia la care se gândesc mulţi, fără a o recunoaşte, a spus-o răspicat Hrebenciuc: „Noi avem pentru moţiunea de cenzură 139 de semnături ale membrilor PSD şi dacă vor fi 200 de voturi, înseamnă că moţiunea are succes. A, dacă nu vor fi 232, să cadă Guvernul, este un alt subiect”.

Se întrevede o remiză reciproc avantajoasă: moţiunea „are succes”, dar Guvernul rămâne în funcţie. Cu miniştrii hăituiţi de DNA şi cu cei criticaţi în moţiune, înlocuiţi de pesedişti, printr-o remaniere. Altfel, s-ar naşte o ceaţă din care numai Băsescu ar câştiga.

Horia Blidaru

Momentul adevarului: trece sau nu motiunea?

In sfarsit, azi, au prezentat-o. Motiunea. Dupa ce au taraganat-o, incat nu mai intereseaza, cred, prea multa lume… Si, totusi, consecintele votului din 3 octombrie pot fi extrem de importante. Nu doar pentru viata politica, dar si pentru parcursul viitor al tarii.

Voi ce credeti, trece sau nu motiunea? Si care sunt urmarile oricareia dintre variante?

Pentru o socoteala mai simpla si in cunostinta de cauza, iata datele problemei: Pentru a trece, motiunea de cenzura a PSD are nevoie de votul a 232 de parlamentari, adica jumatate plus unu din numarul de mandate ocupate. Teoretic, numarul reprezentantilor PSD, PD si PLD depaseste acest numar, dar este de asteptat ca o parte dintre alesii social-democrati sa voteze impotriva motiunii. PNL, UDMR si PC au anuntat ca vor vota impotriva motiunii, iar PRM ca se va abtine de la vot.
Distributia locurilor in Parlament o gasiti aici: http://blidaru.wordpress.com/2007/08/28/motiunea-o-ecuatie-cu-prea-multe-necunoscute/

Poate va ajuta si socoteala lui Viorel Hrebenciuc:) :

“Noi avem pentru motiunea de cenzura 139 de semnaturi ale membrilor PSD. Daca motiunea de cenzura va avea doar 100 de voturi, atunci cred ca vom avea o problema. Inseamna ca parlamentarii PSD nu respecta decizia conducerii partidului, nu a d-lui Geoana personal. Asta este o alta discutie. Dar motiunea va avea mult mai multe voturi decat 139. Deci, va avea in jur de 200 de voturi linistit, ca sa nu spun 232 de voturi. Si atunci care este problema? Noi suntem doar 139 de parlamentari care votam si daca vor fi 200 de voturi, inseamna ca motiunea are succes. A, daca nu vor fi 232, sa cada Guvernul, este un alt subiect. Nu stiu cate vor fi. Eu v-am spus ca vor fi in jur de 200 de voturi. Pe de alta parte, nu vi se pare ciudat tot linsajul asta mediatic la adresa d-lui Geoana?” (aparuta in> Ziua, sursa> RRA)

Iubire dincolo de moarte

Filosoful francez André Gorz, in varsta de 84 de ani, si sotia sa, Dorine, 83 de ani, s-au sinucis, luni. Ea suferea, de mai multi ani, de o boala incurabila, care se inrautatise considerabil in ultimele zile. “Ne-ar placea ca nici unul din noi sa nu-i supravietuiasca celuilalt. Ne-am spus ca, daca prin absurd, vom avea sansa unei alte vieti, sa pasim in aceasta impreuna”, scria el, in ultima sa carte, aparuta anul trecut. http://ziua.net/display.php?data=2007-09-26&id=227124

Seamana cu povestea lui Stefan Augustin Doinas si-a lui Irinel Liciu. Ea, la 74 de ani, a luat o supradoza de somnifere dupa moartea sotului ei, poetul Stefan Augustin Doinas, 80 de ani. Fosta prim solista a Baletului Operei Romane a lasat in urma un bilet in care scria ca nu mai putea trai fara el. http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=6124

Cat de intens si de… sanatos poate fi sentimentul care sa te faca sa mori, pentru ca nu mai poti trai fara celalalt?

Justiţia, preşul politicienilor

Hrebenciuc şi Olteanu numără, în culise, voturile necesare netrecerii moţiunii. Geoană şi Boc se chinuiesc să dibuie vreo găselniţă prin care să impună votul la vedere al parlamentarilor. Iliescu şi Tăriceanu şuşotesc, în pauza unui spectacol de balet, despre soluţiile ieşirii din impasul creat de moţiune. Un singur om lucrează la vedere: Traian Băsescu, prin braţul său de fier, DNA.

Depusă în preajma sorocului pentru parastasul de 40 de zile – când unii bălmăjeau, deja, creştineasca vorbă „fie-i amintirea veşnică” – moţiunea de cenzură a PSD a şi trecut în plan secund. În vreme ce în dosul cortinei se negociază, ca la târgul de vite, formula guvernamentală a viitorului imediat, maşina de zgomote a inventat o nouă poveste aiurită, bună să ţină lumea-n priză şi să mai frângă spinări şi voturi: miniştrii liberali, făcând potecă la DNA.

Absolut întâmplător, momentul ieşirii din adormire a Direcţiei Naţionale Anticorupţie coincide cu zilele premergătoare deznodământului actualei crize politice. Absolut întâmplător, celor cinci membri ai cabinetului Năstase li se adaugă cinci miniştri din guvernele conduse de Tăriceanu. Absolut întâmplător, pe lista demnitarilor vizaţi de DNA nu s-a aflat, iniţial, nici un democrat.

Gurile rele vorbeau, însă, despre unele capete mai mici ce vor fi sacrificate pentru păstrarea neîntinată a imaginii partidului prezidenţial. Se pomenea numele lui Videanu, unul din liderii căzuţi, se pare, în dizgraţia Cotrocenilor. Iată că, ieri, primarul general al Capitalei a şi fost reclamat la DNA de un fost consilier municipal al PSD, care îl acuză de falsificarea unei hotărâri de consiliu. Şi pentru ca DNA să scape de acuzaţia de partizanat, tot ieri, finul preşedintelui Băsescu, primarul arădean Falcă, a fost audiat de procurori, care-l cercetează pentru luare de mită şi abuz în serviciu.

La începutul săptămânii, Gigi Becali a fost chemat şi el să dea socoteală într-un caz de corupţie în fotbal, cam în aceeaşi vreme în care era scos de la naftalină îndelung mediatizatul şi niciodată soluţionatul dosar al schimbului de terenuri pe care le-a făcut oierul cu MapN-ul condus, la acea vreme, de Victor Babiuc.

După alegeri, PSD-ul a fost zguduit din ţâţâni de dosarele penale deschise pe numele lui Adrian Năstase, Miron Mitrea, Şerban Mihăilescu, Dan Ioan Popescu şi Hildegard Puwak. Greii din PSD au fost urmaţi de conservatorii George Copos şi Codruţ Şereş şi de udemeristul Zsolt Nagy. Lor li se adaugă, acum, miniştrii liberali Tudor Chiuariu şi Paul Păcuraru, în cazul cărora procurorii anticorupţie au cerut avizul Comisiei speciale de la Cotroceni, pentru începerea urmăririi penale. Titularul de la Justiţie i-a pomenit, luni seară, şi pe ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul, Mihai Voicu, şi ministrul Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, ca posibilii vizaţi de DNA, în perioada următoare. Întâmplare sau nu, numele grele de pe lista vizaţilor aparţin altor partide decât celui Democrat. De fapt, aparţin tuturor celorlalte partide semnificative, cu excepţia PRM.

Se vorbeşte, în aceste zile, de telefoane ascultate ilegal, de SRI-ul care stă cu ochii pe liderii liberali, de presiuni politice asupra justiţiei, de neregulile depistate de inspectorii Consiliului Superior al Magistraturii în curtea DNA. „DNA este arbitrul luptei politice din România”, declară ministrul Chiuariu. Îi răspund ONG-urile aservite şi ziariştii de casă ai Preşedinţiei. Şeful statului l-a acuzat că are o atitudine nepotrivită şi degradantă faţă de instituţiile pe care le conduce. E foarte posibil ca, şi în aceste noi cazuri aflate în atenţia DNA, rezultatul să fie acelaşi: vânzoleală, o vreme, prin faţa camerelor de filmat, de fapt praf aruncat în ochii oamenilor şi discreditarea adversarilor politici înaintea alegerilor europarlamentare.

Din păcate, preţul circului din justiţie este mult mai mare decât acela al manipulării electorale. Dincolo de miza politică se află autoritatea unei puteri esenţiale într-un stat de drept, aruncată în aer cu o inconştienţă demnă de un stat bananier, nu de o ţară ce se pregăteşte să-şi desemneze reprezentanţii în Parlamentul European.

Horia Blidaru

Trenul spre dezastru

Ceea ce trebuia să fie un exerciţiu normal pentru un partid de opoziţie a devenit un prilej de exhibare a celor mai ordinare apucături politicianiste. Scoţând moţiunea de cenzură la tarabă, înghiontindu-i cu ea pe liberali şi ţinând-o în palma întinsă la mila lui Băsescu, PSD şi-a adâncit propria groapă, iar Geoană şi-a consolidat eticheta lipită de Iliescu.

După ameninţări publice şi negocieri secrete cu liberalii, pesediştii, supăraţi că nu primesc fotoliile ministeriale cerute, au trântit în Parlament ordonanţele de urgenţă privind restructurarea Guvernului, au decis să depună moţiunea de cenzură şi s-au dus la Cotroceni să-şi ofere serviciile. Au fost stabiliţi şi paşii următori: debarcarea guvernului liberal şi predarea cheilor Palatului Victoria lui Traian Băsescu. De asemenea, au fost luate în calcul variantele posibile de guvernare. Tot ce-au obţinut a fost promisiunea preşedintelui că, în cazul în care va trece moţiunea, va lua, anul viitor, PSD-ul în calcul, pentru o eventuală colaborare la guvernare cu PD. Când vâlva neaşteptatei apropieri încă era în toi şi presupunerile mai curgeau şuvoi, ieri, la prânz, o nouă ştire a buimăcit şi acea mică parte a opiniei publice până atunci neatinse de derută în faţa haosului politic. Informaţia, venită, conform tradiţiei dâmboviţene, pe surse, se adăuga altor zvonuri din interiorul PSD, conform cărora Viorel Hrebenciuc ar fi fost mandatat de conducerea partidului să continue negocierile cu PNL, chiar şi după depunerea moţiunii.

Ce speră să obţină PSD din jocul la două capete? În cel mai bun caz, poate fi vorba de câteva posturi de miniştri. Eşuând în reformarea partidului şi ratând şansa de a dospi în opoziţie, Mircea Geoană speră că, intrând la guvernare, îşi va salva poziţia din fruntea PSD şi va reuşi să-i stopeze declinul. Consecinţa e că, în loc să fie un gest de forţă, moţiunea a ajuns, în săptămânile în care a tot fost fâlfâită patetic pe scenă, o ocazie ca PSD să se facă de râsul lumii. Ca o damă cu reputaţia pătată, principalul partid de opoziţie face naveta între liberali şi pedişti, doar-doar se vor îndura la un mariaj de conjunctură. Afront mai mare decât dublul refuz nu se putea găsi. Nici PNL, nici PD nu vor să se lege la cap cu PSD în pragul declanşării seriei de alegeri ce urmează. Şi unii, şi alţii ştiu că o alianţă cu social-democraţii va atârna greu în balanţa voturilor. Şi unii, şi alţii par să fi înţeles că, dincolo de mirajul puterii, opoziţia e mult mai profitabilă. De altfel, e bine cunoscută regula: în perioada preelectorală, voturile se capitalizează mai uşor atacând din opoziţie, decât încasând la putere. Iată, însă, că PSD-ul ignoră acest adevăr elementar, cerându-se cu disperare la guvernare. Neobţinând nimic concret de la Traian Băsescu, decât promisiuni în care numai dacă, într-adevăr, s-au tâmpit de tot ar putea crede, aşa-zişii social-democraţi se agită între Palatul Victoria şi Cotroceni, ba îngroşându-şi vocea ameninţător, ba cerşind miorlăit o pomană.

Indiferent de rezultatul acestui circ lamentabil, altceva ar trebui să-i preocupe, nu variantele vehiculate prin crâşmele în care se fac şi se desfac, mai nou, guverne. Nu PSD-PNL sau PSD-PD sunt ipotezele de lucru pentru viitorul acestei uniuni de găşti ce-şi zice partid. Mult mai realistă pare versiunea scindării. Premisele interne există: PSD e într-o criză perpetuă de la înscăunarea lui Geoană încoace, iar tensiunile se apropie de momentul provocării imploziei. La condiţiile externe prielnice acesteia se lucrează de zor şi, iată, cu mult spor. PSD mai are nevoie doar de un brânci pentru a se dezagrega, spre liniştea adversarilor săi, fiind mult prea compromis şi slăbit pentru a mai merita să fie cumpărat cu nişte ministere. Că varianta ruperii ar putea fi benefică pentru o viitoare stângă românească autentică, în locul caricaturii improvizate de câţiva şarlatani ce se dau pui de Guevara – asta e o altă discuţie.

După ce s-a votat pentru depunerea moţiunii, Geoană a anunţat triumfător: „a plecat trenul din gară!”, uitând, însă, să mai spună încotro se îndreaptă. Dacă nu se pierdea, de emoţie, cu firea, ar fi luat aminte la răbufnirea supărată a lui Iliescu: „Dacă nu sunteţi de acord cu ce spun, atunci mă pierdeţi de muşteriu!” În acest caz, ar fi putut să vadă că între locomotiva buimacă şi vagoane creşte distanţa.

Horia Blidaru

Se sinucide sau se salvează PSD?

Prin depunerea moţiunii de cenzură, debarcarea guvernului liberal, predarea cheilor Palatului Victoria lui Traian Băsescu şi eventuala susţinere a unui cabinet democrat - PSD îşi face un bine sau îşi taie şi ultima cracă de sub picioare? Voi ce credeţi?

Biserica Ortodoxă şi prezumţia de vinovăţie

Săptămâna trecută, o „cârtiţă” din CNSAS a „scăpat” presei o listă cu numele de cod ale unor ierarhi ortodocşi. Câteva ziare au preluat informaţia şi titlurile de genul „Cutremur în Biserică” au prins să curgă. Acum, dinspre CNSAS vin afirmaţii conform cărora lista celor 8 nu e, de fapt, nici exactă, nici completă.

E încă o dovadă că, de fapt, nu se doreşte nici o deconspirare, ci numai macularea unei instituţii cu valoare de reper fundamental pentru cei mai mulţi dintre români. Altfel, s-ar proceda în mod profesionist, dacă, într-adevăr s-ar dori dezvăluirea celor care au făcut poliţie politică din rândul clerului. Nu s-a procedat, însă, corect şi precis nici în cazul politicienilor, CNSAS fiind doar un instrument de răfuială între partide şi atât. Aşa se lucrează, acum, în cazul capilor Bisericii. Fără dovezi, doar cu presupuneri, suspiciuni şi zvonuri. CNSAS se codeşte să dea verdicte şi scapă presei nume, aruncându-le, astfel, în malaxorul discreditării. În acest moment, s-a ajuns să se opereze cu prezumţia de vinovăţie, atunci când vine vorba de un înalt cleric ortodox. Iar faptul acesta nu e nici democratic, nici normal, nici just, nici decent. La fel cum, mizerabilă este şi tăinuirea, dacă, într-adevăr, cei opt sau măcar o parte din ei au făcut poliţie politică şi şed senini în jilţurile episcopale, în loc să bată mătănii în vârful muntelui. Până când nu se lucrează, însă, cu documente şi cu date clare, nu putem decât să constatăm că, la CNSAS, amatorismul e dublat mizer de rea-intenţie şi de o totală desconsiderare a “berbecuţilor” ce păstoresc câteva milioane de oameni.

Până una alta, CNSAS nu a dezvăluit nimic nou: există patru cazuri de înalţi ierarhi care au colaborat şi aceste cazuri se ştiu doar pentru că împricinaţii au mărturisit singuri, nu pentru că CNSAS şi-ar fi făcut treaba: Nicolae Corneanu a recunoscut în 1990, Teodosie Tomitanul şi Andrei de Alba – anul trecut, lor adăugându-li-se Gherasim de Valcea. Ce a deconspirat, atunci, CNSAS până acum? Care sunt rezultatele campaniei de zvonuri? Nimic! Doar suspiciuni cu care se încearcă decredibilizarea Bisericii, câtă vreme nu se vine cu dosarele pe masă! Şi încă un lucru: inclusiv despre cei opt, aruncaţi în gura lumii acum, se spune că ar fi colaborat, unii, cu Departamentul de Informaţii Externe. Aici, trebuie văzut cât a servit ţării şi Bisericii colaborarea, într-un timp în care contactele externe erau strict controlate. Ce era să facem, să ne izolăm şi mai mult numai pentru că orice contact cu un străin era supravegheat? După mintea scurtă şi rea a unora, trebuia ca bisericile să fie pustii, contactele externe – atâtea câte au fost – să nu fi existat deloc, scriitorii să stea cu sertarele pline de manuscrise şi editurile să falimenteze, iar artiştii să fie în grevă perpetuă, de teamă că va veni o vreme când vor fi acuzaţi de colaboraţionism cu un regim care a existat aproape jumătate de secol.

Se promovează insistent o logică strâmbă, care interzice nuanţele şi perspectiva de ansamblu asupra unei epoci. În numele acestei logici se comit nedreptăţi, aşa cum retrocedările, de pildă, înseamnă, în bună măsură, tot nedreptăţi faţă de oameni şi comunităţi fără vină, dar important e, nu-i aşa, că ele sunt expresiile unui justiţiarism orb şi neînduplecat. Nu mai contează că înlocuiesc o nedreptate cu alta, poate şi mai mare.

Tot de la alegerea Patriarhului Daniel, asistăm la o altă serie de aşa-zise dezvăluiri despre patrimoniul Bisericii Ortodoxe, nelipsind ironiile pe seama abilităţilor manageriale ale noului Întâistătător, dovedite în cei 17 ani în care a condus Mitropolia Moldovei, sau mirările iscate de proiectul său de extindere în întreaga ţară a instituţiilor media pe care le-a creat la Iaşi. Se impune, în acest context, fireasca întrebare: dacă în România emit un post de radio neoprotestant ca „Vocea Evangheliei” sau unul catolic ca Radio „Maria”, de ce n-ar exista şi unul dedicat credincioşilor ortodocşi, care reprezintă 86,8% din populaţie, conform datelor ultimului recensământ?

Începe să fie tot mai clar că aceia care acţionează în acest mod ticălos ştiu cât adevăr stă în cuvintele lui Mihai Eminescu: “Biserica Ortodoxă este maica spirituală a poporului român”. Iar atacurile lor vizează, de fapt, fibra naţională.

Horia Blidaru

Patriarhul, Dinescu şi berbecuţii

          N-a apucat bine Ortodoxia românească să-şi desemneze Întâistătătorul, că Mircea Dinescu, străjerul purităţii naţionale, a suit treptele CNSAS-ului, rostind istoricele cuvinte: „Astăzi s-ar putea să pârlim nişte berbecuţi în sutane aurite”.

          Şi, de îndată, pe jăratecul ce ardea zglobiu de câteva săptămâni, au mai fost aruncate nişte dosare, numai bune să întreţină focurile Gheenei pământeşti în care musai trebuie să se cureţe Biserica. Fireşte, dacă s-ar putea, spre bucuria unora, ar face bine să se cureţe de tot şi să nu le mai încurce socotelile.

          După ce au transformat perioada de până la parastasul de 40 de zile al Patriarhului Teoctist într-un Purgatoriu în care au fost târâţi înalţii ierarhi şi, o dată cu ei, Biserica Ortodoxă Română, capii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – una din cele mai parazitare şi mai toxice instituţii din România – au decis să dea lovitura de graţie, a doua zi după alegerea Patriarhului. Surpriză, însă: numai în cazul episcopului de Alba, ÎPS Andrei Andreicuţ, s-au confirmat informaţiile, deja existente, că ar fi colaborat cu fosta Securitate. În rest, nimic. Dezamăgit, poetul-trombon a ieşit pe aceleaşi trepte – întipărite, de pe acum, în conştiinţa publică – şi a glăsuit trist: „Din păcate, s-a scremut muntele şi a ieşit un şoricel’”.

           Ei, dar lucrurile nu pot să rămână aşa. Nu e lucru curat la mijloc. Nasul cel ager al Dinescului adulmecă, deja, ceva. „A stat 10 ani în străinătate, dar nu avem nimic”, zicea el, ieri, bănuitor, despre noul Prea Fericit. Aiasta nu se poate! Pasămite, dosarul o fi fost ars. În neagra zi de 23 decembrie 1989. De ce neagră? Cum, nu ştiţi? Vedeţi dacă şedeaţi în faţa televizoarelor şi vă uitaţi la filmul „Mircea, fă-te că lucrezi Revoluţia”? În 23, se zice că ar fi fost arse dosarele a 13 persoane. Observaţi simbolistica: nici mai mult, nici mai puţin decât 13. Al 13-lea element cine era? Nimeni altul decât cel căruia-i rezolvă el, Dinescu, Prea Fericirea, cât de curând.

           La vremea aceea, Daniel Ciobotea avea 38 de ani, intrase în viaţa monahală de nici doi ani şi era proaspăt consilier patriarhal. Fusese, vreme de opt ani, lector la Institutul Ecumenic din Bossey şi profesor asociat la Geneva şi Fribourg, în Elveţia. Aceasta, după ce studiase, deja, în străinătate: la Strasbourg (Franţa) şi la Freiburg im Breisgau (Germania). Mai mult, dovadă a colaborării sale cu duşmanul, în 1979 îşi susţinuse teza de doctorat la Strasbourg, teză pe care, într-o formă lărgită, sub îndrumarea mentorului său, Dumitru Stăniloae, a susţinut-o, un an mai târziu, şi la Bucureşti. Sugerez onor CNSAS să ia la purecat dosarele suspectului Stăniloae, chit că s-a dus la Domnul între timp, iar Ministerul Educaţiei să facă bine să se autosesizeze, pentru că miroase şi a plagiat aici.

           Multă vreme, Ortodoxiei noastre i s-a reproşat închistarea. Acum, când în fruntea ei se află un om şcolit în Apus, el trebuie să dea socoteală despre cum a fost aceasta cu putinţă. De asemeni, lui Bartolomeu Anania, cel întemniţat la Aiud de comunişti, i se caută acul colaborării în carul cu fân al unei vieţi tumultoase şi mărturisitoare de complexitate intelectuală şi de profunzime creştină. Pentru că, nu-i aşa, trebuie să mai fi funcţionat şi alte raţiuni atunci când, în 1966, a fost trimis la românii din SUA, nu doar cererea lor de a li se trimite un fost deţinut politic, solicitare de nerefuzat în contextul în care regimul de la Bucureşti făcea tot posibilul pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Occidentul. Iar faptul că Bartolomeu a aflat abia la eliberarea din închisoare că, în vreme ce el îşi ispăşea pedeapsa, îi murise mama şi lui nici măcar nu se îndurase cineva să-i spună – ei, bine, faptul acesta e cusut cu aţă albă şi poetul curăţirii noastre trebuie să-l descâlcească săptămâna viitoare, când îi discută cazul cu SIE.

           Se va mai screme muntele CNSAS şi Dinescu va mai întreţine focul, doar-doar vor cădea nişte berbecuţi. Dar astfel de avortoni se descalifică singuri în faţa poporului drept-credincios, prin fiecare vorbă nesăbuită care trădează răul ce-i mână împotriva Ortodoxiei.

             Horia Blidaru

Cine vine după Geoană?

      Mircea Geoană a decis să moară bărbat. După ce PSD s-a prăbuşit sub 20%, şovăielnicul de până acum a hotărât să strângă Guvernul de gât, cu laţul moţiunii de cenzură. Nu numai că moţiunea a căzut în derizoriu, dar a şi stârnit o revoltă în partid, pe care, acum, Geoană se zbate să o înăbuşe cu ajutorul singurului său dulău credincios, Marian Vanghelie.     

       Când ajunge, însă, un preşedinte de partid să îi ameninţe pe Iliescu, Năstase şi alţi lideri istorici cu muşcătura unuia ca Vanghelie – e semn nu numai de lipsă de tact, ci şi de disperare. La fel cum, a nevolnică strădanie aduc şi ameninţările transmise prin intermediul presei ori la întrunirile conducerii partidului. În vreme ce scaunul său se clatină, Geoană a ajuns să ameninţe nu doar cu sancţiuni împotriva parlamentarilor ce nu vor vota moţiunea, ci şi cu dosarele penale ale unora dintre capi. Întâmplare sau nu, la două zile după interviul acordat Rompres, în care înfiera opoziţia internă, lui Adrian Năstase i se pregăteşte deschiderea unui nou dosar. În aceste condiţii, nu e de mirare că semnătura lui Geoană a rămas singură şi stingheră pe lista senatorilor susţinători în alb ai moţiunii. Ca o iscălitură sub propria condamnare ca preşedinte al social-democraţilor.

     După ce, mai întâi, a reuşit, acţionând precipitat şi inabil, contraperfomanţa de a-şi îndepărta toate personajele semnificative, acum golul din jurul său începe să fie umplut de aceleaşi figuri, de astă dată unite în haită de perspectiva unui scaun mult râvnit. Se vehiculează, deja, nume, se vorbeşte despre posibilitatea convocării unui Consiliu Naţional, care să pregătească un Congres extraordinar pentru luna decembrie, aşadar după europarlamentare. Numai bun pentru trasul liniei şi achitarea poliţelor. La reuniunea parlamentarilor PSD de luni, Mitrea şi Puşcaş au cerut, de altfel, explicit, convocarea Consiliului Naţional.

     Favoriţi pentru locul lui Geoană sunt, în viziunea presei, Ion Iliescu, Cristian Diaconescu, Victor Ponta şi unul din reprezentanţii Grupului de la Cluj. Nu e exclusă versiunea unei conduceri colegiale, cu Iliescu – primul între egali. Partidul are nevoie de potenţialul electoral al Bătrânului şi, dincolo de orgolii şi ambiţii, realitatea cifrelor din sondaje îi obligă pe tot mai mulţi să-i recunoască primatul. Există, însă, şi temerea că varianta Iliescu ar netezi întoarcerea lui Adrian Năstase în prim-plan, fapt ce le-ar putea fi fatal, din punct de vedere politic, celor pe care i-a făcut oameni şi care i-au săpat groapa. Diaconescu şi Ponta ar putea fi, în aceste condiţii, preferaţi de puternicele facţiuni dornice să-şi extindă forţa consolidată sub domnia slabă a lui Geoană. Lipsiţi de experienţă, ei ar putea fi mai uşor controlaţi, dar opţiunea pentru oricare dintre ei ar însemna şi asumarea unui risc major în plan electoral. Iar PSD nu mai are timp de experienţe.

     Nu e exclusă nici ideea unui compromis. După modelul cursei pentru Patriarhie, unde Ioan al Covasnei şi Harghitei a apărut în ultimul moment, s-ar putea ivi un moderat care să cheme toate taberele la pace, pentru a trece cu bine alegerile. Şi pentru că Ioan Rus şi-a ridicat prea multă lume în cap şi mai are şi probleme de sănătate, un astfel de pretendent-surpriză, propus de grupul de la Cluj, ar putea fi Vasile Puşcaş. Pentru el pledează faptul că nu are veleităţi autoritariste, pentru a pune în pericol influenţa grupărilor interne, în plus e un partener de dialog agreat de orice partid, în perspectiva unei coaliţii guvernamentale, şi ar putea asigura o faţă europeană şi serioasă PSD-ului, propunând, astfel, electoratului o alternativă la maimuţoii ce domină scena politică.

     Încă, Mircea Geoană mai are pârghii pentru a-i sancţiona pe rebeli. Ameninţarea cu excluderea nu mai poate avea, însă, un alt efect decât acela al fluturării moţiunii la nasul lui Tăriceanu. Orice încercare de strângere cu uşa îi va întărâta şi-i va uni şi mai mult pe răzvrătiţi.

     În aceste condiţii, dilema de actualitate în PSD nu mai e cea dorită de, încă, preşedintele partidului: îl pune Băsescu pe Geoană prim-ministru? Întrebarea zilei a devenit: cine vine după Geoană? De felul în care PSD va răspunde la ea, depinde viitorul său imediat.

     Horia Blidaru

ÎPS Daniel – noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,  primind voturile a 95 de membri ai Colegiului Electoral Bisericesc.

Mitropolitul Daniel a fost ales în cel de-al doilea tur de scrutin, în care s-a confruntat cu ÎPS Bartolomeu, care a obţinut 66 de voturi.

În primul tur de scrutin ÎPS Daniel a obţinut 80 de voturi, iar ÎPS Bartolomeu a întrunit 62 de voturi, un vot fiind anulat. Pe locul trei s-a clasat episcopul Covasnei şi Harghitei Ioan, care a primit 18 voturi şi a fost astfel eliminat din cursă.

IPS Daniel s-a născut în satul Dobreşti (judeţul) Timiş, primind la botez numele Dan-Ilie. După absolvirea studiilor primare şi gimnaziale, în 1970 a absolvit Liceul “Coriolan Brediceanu” din Lugoj, iar în acelaşi an a intrat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu.

Între 1974 şi 1976 a urmat cursurile doctorale la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloae, după care şi-a continuat studiile în străinătate. Astfel, a studiat doi ani la Facultatea de Teologie Protestantă a Universităţii de Ştiinte Umane din Strasbourg, unde a primit titlul de doctor în teologie la 15 iunie 1979, cu lucrarea “Reflexion et vie chretiennes aujourdahui. Essai sur le rapport entre la theologie et la spiritualite”. O formă dezvoltată a acestei teze a fost pregătită sub îndrumarea profesorului Stăniloae şi susţinută în anul 1980 la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

Studiile sale pe meleaguri străine au continuat la la Universitatea “Albert Ludwig” din Freiburg im Breisgau – Facultatea de Teologie Catolica (Germania), din anul 1980 a fost lector la Institutul Ecumenic de la Bossey – Elvetia, fiind şi profesor asociat la Geneva si Fribourg (Elvetia).

La 6 august 1987 a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria cu numele Daniel, avându-l ca naş de călugarie pe cunoscutul duhovnic Ilie Cleopa, ulterior fiind hirotonit preot.

Între anii 1988 şi 1990 a fost consilier patriarhal, director al sectorului Teologie Contemporana si Dialog Ecumenic. La 1 martie 1990, Daniel Ciobotea a fost ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titlul “Lugojanul”, fiind hirotonit arhiereu în Catedrala din Timişoara, la 4 martie 1990.

La 7 iunie 1990 a fost ales, iar la 1 iulie 1990 a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, IPS Daniel a reactivat învăţământul teologic, fondând Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae” din Iaşi, precum şi cinci noi seminarii teologice.

IPS Mitropolit Daniel este reprezentant al Comisiei Sinodale Naţionale pentru Educaţia Religioasă (Bucuresti), preşedinte al Comisiei Teologice şi Liturgice a Sinodului BOR, membru al Comitetului Executiv şi Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Geneva, 1991-1998), membru al Prezidiului şi Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene (din 1990).

Săptămâna Patriarhului

Miercuri, va fi ales noul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe. Favoriţii sunt Bartolomeu Anania şi Daniel al Moldovei. Voi pe cine preferaţi?

Dosariada spurcă drumul spre Patriarhie

     Două sunt evenimentele majore care au privit Biserica Ortodoxă Română de la trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist: o campanie de denigrare fără precedent, pe fondul speculaţiilor privind eventualii succesori şi trecutul acestora, respectiv decizia Mitropolitului Bartolomeu Anania de a accepta să candideze pentru scaunul patriarhal.     

     Instrumentul otrăvit cu care s-a încercat să se lovească în prestigiul şi credibilitatea ortodoxiei româneşti a fost Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mai mult decât în toţi cei opt ani de la înfiinţare, CNSAS şi-a dovedit, în ultima perioadă, caracterul de instituţie politică. Având o conducere alcătuită din persoane desemnate de partide, CNSAS nu a reuşit nici în cazul verificării dosarelor înalţilor ierarhi să demonstreze că e capabil să acţioneze profesionist şi onest, preferând să se lase târât în jocul intereselor politicianiste. Fiind instituţia cu cea mai mare cotă de încredere în rândul populaţiei, Biserica Ortodoxă poate reprezenta o miză extrem de importantă în facerea şi desfacerea ecuaţiilor puterii. Drept urmare, săptămâni în şir, de la CNSAS s-au scurs spre presă informaţii despre colaborarea unor prelaţi cu Securitatea. Au urmat supoziţii, biografiile au fost întoarse pe toate feţele, jumătăţile de adevăr sau de minciună aruncate de Ticu Dumitrescu şi de Mircea Dinescu au devenit pretexte pentru dezbateri încinse, dar penibile în lipsa dovezilor. După ce a trândăvit ani de zile pe bani publici – făcându-i, prin tăcere, scăpaţi din calea oprobriului public pe urmăritorii şi torţionarii stalinişti – CNSAS s-a trezit la viaţă în pragul alegerilor pentru Patriarhie şi a convocat o serie de ierarhi la audieri. Aceasta, după ce, în prealabil, asupra acestora a fost aruncată prezumţia de vinovăţie, printr-un diabolic mecanism de tocat destine pe bază de zvonuri. Nu au lipsit nici atacurile la adresa membrilor Colegiului Electoral Bisericesc, care-l vor alege, miercurea viitoare, pe noul Patriarh. Masoni periculoşi, politicieni fără scrupule, îmbogăţiţi dubioşi – toate etichetele posibile au fost folosite pentru a pune la zid un organism care nu este altceva decât o oglindă a societăţii în care trăim, cu toate ale sale, bune şi rele.

     Pe acest fundal au survenit, mai întâi, refuzul ÎPS Bartolomeu de a se prezenta în faţa unei instituţii al cărei stil de lucru i-a amintit de anchetele Securităţii, apoi apelul semnat de 109 intelectuali, mulţi din ei foşti deţinuţi politici, care au cerut imperativ: „Vrem să avem în fruntea Sinodului Sfintei noastre Biserici pe călugărul intrat în mănăstire la vârsta de 19 ani, pe conducătorul grevei studenţeşti din 1946 de la Cluj, pe luptătorul anticomunist care a purtat la glezne lanţurile Aiudului şi ale altor închisori, pe ucenicul înţeleptului Patriarh Iustinian, pe episcopul care a petrecut 10 ani între credincioşii Episcopiei Ortodoxe Române din America – cei care puseseră Sfântului Sinod condiţia imperioasă să li se trimită un fost deţinut politic – şi, nu în ultimul rând, pe teologul care a dat o nouă ediţie diortosită şi adnotată a Sfintei Scripturi, respectiv pe scriitorul cu o vastă şi valoroasă operă literară”. Este rezumată aici personalitatea celei mai impunătoare figuri a Ortodoxiei româneşti de azi. Răspunsul său exprimă disponibilitatea de a candida: „niciodată nu am cerut ceva pentru mine, dar întotdeauna m-am supus Bisericii în ceea ce ea mi-a cerut”, drept urmare, dacă Biserica „îl va chema pe bătrânul oştean sub acelaşi drapel, dar la o cotă mai înaltă şi mai bântuită de furtuni, aceeaşi conştiinţă a datoriei mă va obliga să mă supun”.

     Avem, aşadar, în fundal, atmosfera de scandal şi de tensiune, artificial întreţinută de CNSAS, care, ieri, a anunţat că verdictele pentru ierarhi vor fi anunţate după alegerea Patriarhului. În prim planul perioadei până la 12 septembrie, trec cei doi pretendenţi la scaunul patriarhal, mitropoliţii Bartolomeu al Clujului şi Daniel al Moldovei.

     Indiferent de rezultat, Biserica Ortodoxă are datoria de a-şi face, grabnic şi singură, curăţenie în propria ogradă. O datorie care decurge din dreptul şi din obligaţia sa de a se păstra pură şi puternică, în faţa Celui de Sus şi a propriilor credincioşi.

     Horia Blidaru

Pragmatismul de nevoie al PSD

Mircea Geoană a încercat să joace în forţă. S-a aruncat cu capul în faţă, chiuind şi fluturând moţiunea deasupra capului. Brusc, a realizat că nu-l urmează nimeni în iureşul donquijotesc. Nici măcar cei care, la Bran, l-au împins de la spate. Ceea ce trebuia să fie lovitura PSD la debutul toamnei electorale a devenit un bumerang cu o ţintă precisă: preşedinţia partidului.

Reuniţi la debutul sesiunii parlamentare, aleşii social-democraţi şi-au lăsat liderul în ofsaid. De la vechea gardă a lui Iliescu, Hrebenciuc şi Mitrea, până la grupul de la Cluj, prin vocea lui Puşcaş, pesediştii s-au ridicat împotriva demersului războinic al lui Geoană. Lozincile aruncate de acesta, la finalul reuniunii în care a fost tocat la rece, nu sunt decât încercări disperate de a masca dezastrul personal ce se prefigurează. „A sosit momentul adevărului. A sosit momentul clarificării liniei politice, al unui nou început”, a clamat el, asigurând că nu dă înapoi. În spatele vorbelor sale goale, stau, însă, cuvintele grele aruncate de colegii lui. „Moţiunea este o tâmpenie”, a decretat Mitrea. Ion Iliescu a calificat, iar, ca pripită anunţarea moţiunii, avertizând că aceasta nu aduce nimic bun. Nici Vasile Puşcaş nu a fost mai înţelegător: „Nu e bine să depunem acum moţiunea”, a spus el, confirmând bănuielile că grupul de la Cluj l-a ajutat pe Geoană să-şi sape singur groapa, dorind să se descotorosească de el. „Ce cuvânt mai are liderul nostru, dacă noi ne schimbăm decizia?”, a întrebat Adrian Păunescu. La care, Hrebenciuc i-a răspuns sec: „Uitaţi-vă în jurul nostru şi vedeţi la câţi ne pasă de lider”. Ceilalţi parlamentari n-au fost nici ei mai cooperanţi. Deşi luni a început strângerea de semnături în alb pentru moţiunea al cărei text nici n-a fost redactat încă, aproape întregul grup pesedist din Senat şi jumătate dintre deputaţi au refuzat să o semneze.

Golul creat în jurul lui Geoană e evident. De unde se îmbăta, săptămânile trecute, cu himera şefiei Guvernului, liderul PSD îşi vede compromisă nu numai iniţiativa, ci şi postura în partid. La Comitetul Executiv de lunea trecută, preşedintele PSD Bihor, Mihai Bar, încercase să-l aducă cu picioarele pe pământ, spunându-i în faţă ceea ce alţii vorbeau pe la colţuri: „Traian Băsescu n-o să vă propună premier niciodată”. Acum, eşecul încercării de canalizare a partidului în direcţia susţinerii moţiunii este duşul rece, prevestitor de noi pericole. Căzut în capcană, Geoană e în pericol de a-şi scaunul, pentru că facţiunile interne îşi dau mâna pentru a-l debarca.

Se anunţă, deja, şi pretendenţii. Unul din numele cele mai pomenite este, surprinzător, cel al lui Victor Ponta. Deşi părea favorit, la un moment dat, diplomatul Cristian Diaconescu pare să fie înlocuit în opţiunile multora de tânărul mult mai agresiv. Ponta l-a atacat pe Geoană, vineri, la şcoala de vară de la Mamaia, după care a urmat avertismentul televizat de luni: trebuie să plătească eventualul eşec cu funcţia.

În vreme ce grupările interne caută modalităţi de convocare a unui congres pentru a-l debarca pe preşedinte, sunt în curs tatonările de culise pentru găsirea unei soluţii avantajoase. Câştigă tot mai mult teren varianta lui Hrebenciuc, care, de altfel, l-ar şi putea salva pe Geoană: negocieri cu liberalii pentru cabinetul Tăriceanu III, cu minim patru portofolii pentru social-democraţi: Externe, Muncă şi Protecţie Socială, Educaţie şi Agricultură. Noua formulă guvernamentală ar urma să conducă până în primăvara lui 2009, termen limită pentru organizarea alegerilor parlamentare. Răgazul ar urma să fie exploatat electoral, în vederea rămânerii la putere, apoi, încă patru ani.

Lipsiţi de forţa şi curajul necesare pentru a ieşi la luptă deschisă, social-democraţii par decişi să recurgă la soluţii pragmatice. Viziunea tot mai îmbrăţişată a fost sintetizată perfect de senatorul Răzvan Theodorescu: „Penibilul trece, moţiunea e sinucigaşă! În politica românească poţi să fii curvă, dar nu poţi să fii tâmpit”.

Horia Blidaru

Europarlamentarele care nu merită

Ca o pedeapsă sunt abordate alegerile pentru Parlamentul European de către clasa politică românească. O pedeapsă nemeritată, pe care Bruxelles-ul cel obtuz ţine morţiş să o aplice unor politicieni preocupaţi de probleme cu adevărat grave: referendum anti-preşedinte, moţiune anti-premier, referendum pentru votul uninominal şi, în general, orice altceva, numai ceea ce ne vâră pe gât Europa nu.

Comportamentul inconştient al României după admiterea sa, la începutul anului, în UE, îşi găseşte, în aceste ultime luni din 2007, un apogeu pe măsură. După ce şi-au frecat mâinile de bucurie că au bifat momentul 1 ianuarie, politicienii români s-au aruncat, imediat, unul asupra altuia, cu o voluptate de fiare însetate de sânge şi scăpate din lanţul impus de perioada pre-aderare. O dată urcaţi sacii în căruţă, ei au revenit la metehnele autohtone. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie construcţie a unei Românii civilizate a fost înlocuit, cu o frenezie de aurolaci, de scandaluri după scandaluri, în nesfârşita lupta pentru putere.

Şi totuşi, europarlamentarele nu sunt bine primite în această ţară ce o ţine într-o permanentă fiesta electorală. Altfel spus, ne plac alegerile, dar nu şi ale lor. Pentru că nu doar electoratul, ci şi politicienii receptează scrutinul pentru Bruxelles şi Strasbourg ca pe o obligaţie greu digerabilă, străină sferei noastre de gânduri. Explicaţia e simplă: neputinţa de cristalizare a unei viziuni europene pentru România. În acest moment, nici un partid nu are o strategie nici măcar ideologică, darămite de acţiune, în direcţia apuseană. Incapacitatea clasei noastre politice de a se racorda la ora Europei este totală. Această paralizie este mascată prin circul ieftin de zi cu zi, stârnit din nimic, pentru teme ce n-au de-a face nici cu România reală, nici cu viaţa cetăţenilor ei şi cu atât mai puţin cu destinul nostru european.

Incompetenţa şi reaua-credinţă a politicienilor noştri se pregătesc, acum, pentru o nouă confirmare. Amânate la nesfârşit, europarlamentarele trebuie organizate până la sfârşitul anului. Că aşa vor, slavă Domnului, muşchii Europei, altfel n-am avea noi nici la Paştele cailor reprezentanţi desemnaţi prin vot direct pentru legislativul Uniunii. Neputinţa de a asimila şi de a aborda teme privind accesarea fondurilor europene ori dezvoltarea, în noul context, de pildă a transporturilor, agriculturii ori turismului, ca să nu mai vorbim de securitatea energetică şi de afirmarea identităţii naţionale în cadrul european – această impotenţă e mascată prin subiecte populiste, menite să păstreze electoratul în nota obişnuită. La urma urmei, dacă s-ar trezi cineva să facă notă aparte şi să explice ce şi cum cu legislaţia europeană şi cu oportunităţile şi obligaţiile noastre, cât de ascultat ar fi? Nu e mai comod să hăhăi în faţa ecranului, o dată cu grosierii ce-l populează?

Dincolo de nepregătirea de a da faţa cu Europa, stau şi câteva considerente pragmatice. Mandatul va fi scurt – în 2009 vor fi organizate noi euroalegeri. Banii – puţini pentru capitala Europei: în jur de 1000 euro pe lună, adică salariul din ţară, plus diurnă şi indemnizaţii. Abia din 2009, europarlamentarii vor fi plătiţi cu 7000 de euro pe lună. În plus, perioada petrecută la Bruxelles va însemna absenţa din peisajul românesc în 2008, anul alegerilor locale şi parlamentare şi anul în care se fac jocurile de putere atât în partide, cât şi în instituţiile statului. Drept urmare, în locul unor politicieni experimentaţi, cum au trimis celelalte ţări din est, partidele noastre împing de la spate o adunătură pestriţă, fiind vehiculate de la nume de foşti miniştri urmăriţi penal – Nagy Zsolt – până la cele ale unor vedete ca Dan Bittman şi Nadia Comăneci. Până şi PSD, partidul care se bucură de avantajul prezenţei în rândurile sale a unor specialişti ca Adrian Severin şi Vasile Puşcaş, are probleme în a-şi completa şi ordona lista de candidaţi.

În aceste condiţii, euroalegerilor nu le rămâne decât rolul de test pentru competiţiile interne ce vor veni. Irosim încă o şansă de a ne depăşi condiţia de mahala veselă şi mizeră a continentului. Pentru că bătălia oarbă pentru puterea de la Bucureşti ne pecetluieşte locul în ierarhia ţărilor europene.

Horia Blidaru

http://www.crisana.ro/?stire=44564