Jertfa inocenţilor
Îşi curmă viaţa odraslele românilor plecaţi la muncă în străinătate. Tot mai des, ştirea despre un alt copil care s-a spânzurat de dorul părinţilor trece pe lângă noi, mânată de forţa banalizatoare a televiziunii. Apoi, nebunia vremurilor aşterne tăcerea peste durerile înăbuşite ale tot mai multora dintre cei împinşi de disperare peste graniţe.
Deopotrivă victime şi beneficiari ai globalizării, românii duşi să-şi învingă, departe de casă, destinul de sacrificaţi lasă în urmă familii trunchiate abrupt, pe care le uneşte mai ales speranţa într-un viitor mai bun. Cei plecaţi visează la ziua în care, după perioada de muncă grea, când singura lor grijă a fost să pună ban peste ban, se vor întoarce pentru a duce un trai mai demn lângă ai lor. Cei rămaşi, priviţi adeseori cu invidie de cei care nu au norocul sprijinului de afară, îşi socotesc viaţa în lunile sau anii rămaşi până la întoarcerea rudelor acasă. Culme a ironiei sorţii, nu clachează cei care şi-au luat inima în dinţi pentru a se rupe din sărăcia de acasă. Din contră, îşi asumă şi îndură condiţia de argaţi ai străinătăţii, până când peste ei cade, cu absurdul fulgerului, vestea că fiii lor n-au mai putut suporta chinurile dorului.
Ce resorturi se pun în mişcare în sufletele micuţilor privaţi de copilăria lângă părinţii lor? Ce simte tatăl care se întoarce acasă nu cu banii de întreţinere ori de casă nouă, nu cu haine la modă ori calculatoare ultima versiune, ci cu banii pentru înmormântarea copilului în buzunar? Întrebări chinuitoare, fără sens şi fără răspuns. Adevărul e undeva, departe, dincolo de noi şi de condiţia noastră de cerşetori la porţile normalităţii. Iar dreptatea rămâne şi ea o Fata Morgana în ţara oamenilor terorizaţi că vin peste ei, încă o dată, zorii de zi, cu toată năpasta lor.
Sufocaţi de frustrări fără soluţie, românii se târăsc jinduind la spectacolul grobian al celor care au adulmecat din timp calea spre o altfel de viaţă. O societate împărţită în şmecheri şi fraieri se cere în Europa. Indiferent de verdictul gazdelor, aici adastă, însă, adierea dulceag-greţoasă a sfârşitului implacabil. Doar pseudotrăirea nutrită din iluzii deşarte mai salvează aparenţele. Dincolo de ea, rămân cursa infernală printre grijile cotidiene şi povara sisifică a viselor frânte din faşă. O astfel de lume nu poate supravieţui decât dacă apelează, în mod curent, la uitare, ca la un ultim panaceu.
Dar tocmai de spălarea creierilor are nevoie oligarhia economico-politico-mediatică, pentru a-şi face la nesfârşit mendrele, în dispreţul celor mulţi, vânaţi doar pentru votul lor, cu vorbe goale, sondaje măsluite şi fărâme aruncate în scârbă de la sărbătorile celor îmbogăţiţi fără merit.
Nimeni nu vrea să observe că, de fapt, banchetul miroase a priveghi. Nimeni nu mai are vreme să priceapă că România se sufocă sub puterea blestemului. Nevinovaţii din decembrie ’89 nu şi-au dat puritatea pe moarte, spre a folosi aceloraşi călăi sau urmaşilor lor şi imitatorilor veşteji ce le-au luat locul.
Rătăciţi într-un cerc amar-vicios, ne agăţăm de uitare în speranţa derizorie a pasului către un mâine mai normal. Nu mai vrem să ştim nici măcar de copiii care cad victime colaterale ale tranziţiei spre nicăieri. Orbecăim spre un liman căruia nu-i ştim chipul, prefăcându-ne că nu vedem rânjetul celor care ne hăituiesc zi de zi. Între timp, Europa ne-a devenit, din sălaş al firescului, sanatoriu izbăvitor, de care ne agăţăm cu disperarea inutilă a celui pus cu faţa la zid, prea istovit ca să mai caute cale de scăpare.
Peste toate, atârnă norul blestemului căruia îi garantăm permanenţa prin acceptarea morţilor nevinovate din jur ca fapte fireşti, de la care nu vrem să învăţăm nimic. Aduşi la condiţia de a da din mâini mânaţi doar de instinctul de supravieţuire, refuzăm să vedem ceea ce ne poate da măsura mizeriei morale în care ne complăcem. Ignorăm, însă, faptul că nimic trainic nu poate fi construit având la temelie jertfa copiilor nevinovaţi.
Horia Blidaru
PS: Mi-am amintit de acest articol, din păcate la fel de actual ca acum un an şi jumătate, citind ceea ce consider că a fost ştirea zilei de ieri: Un elev de 12 ani din judetul Arges a fost gasit spanzurat la sfarsitul saptamanii trecute. Tot ce stiu despre el fostii profesori ai copilului este ca avea o situatie dificila in familie si ca mama urma sa plece din nou la munca in Italia. De la inceputul anului si pana in prezent, 12 copii s-au sinucis din cauza ca aveau parintii plecati la munca in strainatate. (Hotnews)
Voi ce credeţi? Cine sau ce e de vină pentru aceste tragedii de lângă noi?
21 Comentarii »
Lăsați un comentariu
-
Comentarii recente
Imi amintesc articolul tau si ma bucur ca l-ai postat. Desigur, intrebarile de la final nu le gust, nici titlul de altfel, dar articolul este o splendoare in iarba ca stil si atitudine. Voi raspunde provocarii tale cu un comentariu mai lung si sper sa am parte de indulgenta ta si a partenerilor de discutii pentru asta.
Da-mi voie sa-ti povestesc doua intamplari.
1. Calatoream saptamina trecuta spre Bucuresti. Conduceam si ascultam radioul, sa treaca timpul. Am prins o emisiune la Radio Romania Actualitati in care se discuta despre problemele copiilor din ziua de azi, cu aplicatie speciala asupra copiilor-elevi si a violentei in scoli. Niste oameni vorbeau in direct, altii trimiteau sms-uri. Sa-mi treaca timpul, am scris, in timp ce masina mea curgea linistita in spatele unui autotren, un sms in care avertizam asupra problematicii care a declansat si articolul tau: copiii ramasi in tara, cu parintii plecati in strainatate. Nu mi-a venit sa cred reactia moderatorului cand a citit sms-ul meu. A zis omul: dar ce-i cu ei? Nu are cine sa ii apere in fata unor violente la scoala? Am revenit si i-am explicat omului ceea ce credeam eu ca e complexitatea situatiei. Moderatorul a raspuns sec ca statul roman se preocupa de aceasta problema si rezolvarea acesteia s-a gasit, de exemplu in Spania, prin deschiderea de scoli romanesti. Moderatorul a mai spus ca problema pe care o ridicam nu este una reala si, oricum, exista psihologici in scoli, care se ocupa de astfel de cazuri la nevoie. Asadar, nu e nici o tragedie, guvernul se ocupa de problema si o face, nu-i asa, foarte bine, iar copiii acestia, ca orice pui de romani – frati de-ai americanilor -, trebuie sa treaca pe la psiholog.
2. In luna august, am petrecut mai multe zile la Spermezeu, o localitate din jud. Bistrita-Nasaud, ajutand o prietena din SUA sa isi culeaga informatii din teren pentru un studiu sociologic. Spermezeu, pentru cine nu stie, este in “topul” satelor romanesti “producatoare” de emigranti. Practic, o treime din locuitorii satului sunt plecati la munca sau emigrati de tot in toata lumea, din State in Cipru, din Spania in Irlanda, din Belgia in Australia. Cei ramasi acasa sunt, desigur, copiii si batrinii. Si niste mici afaceristi cu bisnisuri prospere, cum ar fi vanzarea de materiale de constructie si, binenteles, birturi. Ei, in timpul petrecut acolo, am intalnit copiii de care vorbesti. Am zece istorii despre ei, unele ti le-am impartasit cand ne-am vazut la fatza. Nu a fost nici un caz de sinucidere printre copiii din Spermezeu si nu e probabil sa fie, am fost asigurat de un cadru specializat. Dar tragedia, acolo, sta in altceva. Sta in felul cum cresc acei copii. Ei sunt in stare de… orfelinare provizorie. Parintii devin niste straini care le cumpara copilaria cu bani. Bunicii, de fibra taraneasca autentica, sunt batjocoriti de acesti nepoti cu bani, care nu dau doua parale pe morala lor stricta. Este impresia grosiera. Apoi, intalnesti alte cazuri sau aceleasi, dar nuantate. Aici vroiam sa ajung, la niste copii pe care i-am luat la ocazie. Un baiat si o fata, in jur de 12 ani, frate si sora. Mergeau la bunici, neinsotiti, pret de 20 de km. I-am intrebat daca parintii lor stiu ca s-au luat la asa un drum. Parintii, plecati in Spania, desigur. Toata gospodaria pe mana lor, dar gospodarie, cu doua vaci. Au tacut tot drumul (jumatate de ora), inghesuiti unul in celalalt pe bancheta din spate, parca vrand sa se contopeasca cu ea. Au raspuns monosilabic, abia ghicit, la intrebarile mele. Am vrut sa le ofer inghetata. M-au refuzat vehement. M-am simtit ca un pedofil englez. Tot ce am inteles de la acesti copii era o infinita tristete, o groaza fara cuvinte si nici un chef de viata. Nici unul. I-am intrebat de scoala, de ce le place. Nimic, nimic, nimic. Si atunci, cine sau ce e de vina? Cum cine? Ursitoarele, providenta! Nu, Horia, nu. Ci: ce trebuie facut. Pentru ca e urgent. Iar vinovati in tara romaneasca de azi nu vei gasi, oricat vei umbla, pentru nimic.
Multumesc de clementa.
PS Poate neintentionat, ai raspuns “acuzei” mele ca ai fi dat bir cu fugitii dupa ce ai lansat o tema de discutie prin postarea “Iubire dincolo de moarte”. Sunt curios – ei, nu chiar asa de curios! – daca “teoriile” morsocate de comentatorii tai sub acea postare vor invada si comentariile de sub postarea de fata.
Erata: sub pct. 1, randul patru de jos in sus, in loc de “psihologici” trebuie citit psihologi.
Si inca un gand, foarte scurt de data aceasta: la parintii ai caror copii sunt plecati spre alte zari, se gandeste cineva? Doamne, toata tristetea din lume e in ochii batranilor din Spermezeu, cu gandul la toti copiii aceia ai lor, cate 7, 8, toti plecati! Ce le ramane lor? Ei nu au dreptul la tragedie, nu au dreptul la sinucidere, au doar dreptul sa moara traind. Avortul e liber, eutanasia nu e posibila! (Sper sa nu se trezeasca iar Vanea si sa ma creada din nou un tantalau care isi doreste legiferarea eutansiei!)
Sa ne intrebam, bunul meu Horia, cine si ce e de vina si pentru aceasta tragedie? Si cate mai asteapta la rand…
Desi mi-ai facut noaptea trista cu postarea ta, te imbratisez cu tot dragul.
Exceptional articol! Asta e tot ce am de spus! Excelent blog! Intru aici aproape zilnic desi nu ma intereseaza prea mult politica, dar asa ma tin la curent cu ce se intampla. Respect!
Horia, nu mai e nimic de spus dupa asa un articol… Doar ca am un gust amar al neputintei si revoltei. Ce fel de popor suntem noi totusi???!!
asta-i selectie naturala si atat. cica se sinucid ai nostri si p-afara… la noi nici emigrarea nu-i normala… imagineaza-ti-l pe vito corleone, nashu’ adica, umbland cu streangul dupa el prin new york…:)
la cat suntem de cacanari, am putea zice: ba, era complex tipu’, avea dileme…:) altii se duceau cu gandul sa intemeieze o mafie, adica sa-si transplanteze acolo lumea de acasa, noi umblam de sonati prin occident, ori cu streangul dupa noi, ori speriati ca ne-asteapta pruncii agatati acasa…
@Horia: “În fiecare zi, cel puţin un român se sinucide în România, din raţiuni care au de-a face cu democraţia românească şi cu geografia foamei, în care ne-am mutat, cu ţară cu tot.”
http://octavianblaga.wordpress.com/2007/06/30/romania-democrati-si-flamanzi/
Ma ierti, Horia draga, ca am ajuns sa ma autocitez. Si ma ierti ca astept de la tine sa ii raspunzi Luanei printr-un articol, candva, la intrebarea: “ce fel de popor suntem noi totusi?”. Pentru ca raspunsul nu poate fi la clujanu: “cacanari”. Poate sa fi devenit asa unii dintre noi. Dar quosque tandem… o sa tot confundam “roman. romanesc. romania” cu clipa si cu suprafata?
Tavi, cand voi gasi raspunsul la intrebarea Luanei, voi scrie articolul respectiv.
Pana atunci, traiesc acut senzatia ca suntem tot mai putin un popor si tot mai mult o simpla adunatura de indivizi, dintre care dispar, pe zi ce trece, nu numai solidaritatea nationala, ci si aceea umana.
Andrei Ciurea, la cei numai 12 ani ai sai, a dat un diagnostic matur, precis si dureros: “Mama, tu sa ai grija de tine, ca lumea e rea.”
Candva, stiai raspunsul, draga Horia. Regret ca l-ai uitat sau ca nimicniciile clipei te fac sa nu-l mai vezi la fel de limpede. Repet ce-am spus in comentariul anterior: musai sa ne oprim din confuzia pe care o facem intr-una intre clipa si suprafata vs. eternul unui neam. Daca ajungem sa identificam un moment istoric cu o constanta eterna, logica noastra trebuie ca scartaie. Iar sa ne tot cainam de momentul istoric prost, si sa mai fim si asa de goi incat sa dam vina pe tot neamul, in loc sa ne recuperam constantele pozitive eterne, a devenit o moda la tanara generatie de azi.
Poate ca lumea e rea, dar viata este frumoasa. Poate ca poporul roman sa fie rau acum, dar neamul romanesc este frumos. Credo.
“… nu suntem niste atomi haotici, ci verigi dintr-o inlantuire careia suntem datori a-i garanta permanenta, sub steaua calauzitoare a catorva repere esentiale, fara de care n-am mai fi noi insine”
Asa scriai, Horia Blidaru, in primul tau editorial tiparit, publicat de “al cincilea anotimp”, nr. 32 (iarna 2000), p. 1.
Solidaritate nationala
) . Unde? Poate doar (dar pun accent pe poate), daca se va intampla o tragedie nationala. Dar si atunci cred ca va fi pe principiul scapa cine poate. Cu toate ca se intampla o tragedie nationala, nu? Aici nu ma refer doar la poporul nostru. Eu cred ca e in firea omului sa fie tradator, meschin, las. Nu mai cred de ceva timp in frumusetea de dincolo de chip, pana la urma toti tradam intr-un fel sau altul, nu conteaza pe cine, chiar si pe noi. Sau am inceput eu sa vad conspiratii peste tot?
Vom vedea.
Dincolo de subiect, de la comentarea caruia m-am abtinut in mod programatic, sunt absolut de acord cu Tavi, draga Horia.
Teoria exceptionalismului romanesc nu poate functiona nici in sens pozitiv, cum nu poate sta in picioare nici in sensul negativ pe care il ilustrezi tu si il semnaleaza tavi cu patosul sau de dac barbos.
Suntem o natie, ca oricare alta. Raspunsul nostru la vitregiile timpului nu este unul adecvat, atat si nimic mai mult. Diverse variabile sociale functioneaza pe valori de avarie, nu de ieri de azi, ci de circa 150 de ani, de la inceputul procesului de modernizare fortata, in ciuda unor momente de exceptie, pe care unii le confunda cu epoci de aur (a se vedea epoca fondarii Monarhiei si statalitatii romanesti moderne si perioada interbelica).
Daca raspunsul nostru, ca generatie, va fi acela de a ne caina, vom fi doar o alta dintre generatiile care nu au reusit sa influenteze variabilele despre care vorbeam, nimic mai mult. Cu atat mai mult sa nu confundam propria neputinta, ca generatie, cu pacatele unei natii intregi. Ar fi un semn nu doar de lipsa de logica, ci si unul de aroganta.
Un personaj istoric spunea candva despre tara sa: “nu e a mea, nici a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor!”
Hai sa vorbim despre esecul motiunii, mai bine. Scrii odata articolul ala, sa avem baza de discutii?
T.
pt. Oana: o fi in “in firea omului sa fie tradator, meschin, las”. Dar tot asa de bine, in firea omului sta sa fie cinstit, iubitor si demn. Daca tot suntem la citate – din personaje mai mult sau mai putin istorice
– da-mi voie sa iti amintesc: “Inima omului iaste ca sticla, iara sticla, daca se sparge, cu ce o vei mai carpi?” (Neagoe Basarab). Cat despre solidaritate nationala: da, trebuie. Nu solidaritatea unei mase, ci a unui grup. Nu mare, cat puternic. Numai asa se poate construi. Altfel, fiecare cu durerile noastre, cu pietrele noastre. Nu e nevoie de tragedii, e nevoie de responsabilitate.
pt. T: multumesc de suport. Cat despre motiune, opinia mea e ca un alt pacat al tinerei generatii de romani este ca se pierde in nimicuri si-si iroseste prea mult vremea si energia cu nimicuri.
pt. Horia: primul tau editorial – din care am citat finalul – se chema REPERE ESENTIALE. Acesta este raspunsul la intrebarea Luanei: ce fel de popor suntem? Raspuns pe care afirmi ca nu il stii.
T: o curiozitate – poti nuanta asertiunea cum ca te-ai abtinut “in mod pragmatic” de la comentarii?
Da, Octavian Blaga, candva credeam ca stiu raspunsul la acea intrebare. Azi, nu-l mai stiu.
Pacat! Tot de sfera tragicului tine sa tot uitam cine suntem. Cu fiecare noua generatie. Te salut, Octavian Blaga
@octavianblaga: te-ai indepartat de intrebarea initiala: ce fel de popor suntem? ziceam ca la ea nu stiu raspunsul. restul – repere esentiale, uitare, sfera tragicului etc – sunt divagatii de la subiect. intrebarea era foarte precisa. daca tu, T sau altcineva stiti raspunsul, faceti bine si-l dati.
@Horia Blidaru: Nu, domnul meu, nu m-am indepartat. S-a facut ceata, dar nu la mine. Ce fel de popor suntem? Un popor care are repere esentiale. De la aceste repere esentiale ne revendicam. Cat despre “acuza” dumitale ca m-as fi indepartat de la “subiect”: sunt subiecte (cele mai multe) care nu se inchid in ele insele. Ci deschid altele. Tot mai multe. Dar, stiu, nu-si au rostul. Ma retrag, de aceea, din “subiect”. Te imbratisez. Pe altadata, Octavian Blaga
Frumoase si intelepte vorbele din “Apus de soare”, de asemenea si cele ale lui Neagoe Basarab, inima omului e, intr-adevar, ca sticla, variabilele sociale probabil ca functioneaza pe valori de avarie – toate bune si frumoase, dar realitatea, din pacate, e foarte seaca si sumbra.
Putem discuta la nesfarsit despre generatii si despre ce fel de popor suntem, cata vreme raspunsul e sub ochii nostri: suntem poporul caruia-i pleaca oamenii in putere, in lume, in cautarea unui trai mai bun, iar copiii lor renunta la viata, neputand trai singuri in lumea asta rea, cum zicea acel baiat din Arges.
Urmarea va fi, dupa parerea mea, ca tot mai multi dintre cei plecati isi vor lua copiii cu ei, sa nu riste vreo tragedie similara. Acei copii vor creste si se vor forma in alt mediu, in alta tara si, peste cativa ani, deja cu o gandire tot mai putin romaneasca, vor influenta decizia parintilor de intoarcere acasa. E vorba aici de neputinta societatii romanesti de a-si tine oamenii capabili acasa si de neputinta ei de a avea grija de copiii celor ce tin economia in spinare, cu banii pe care-i trimit acasa. Dar mai bine sa ne intoarcem la teorii frumoase si la lozinci stramosesti, in vreme ce tara se depopuleaza. Vorbea ceea: vom fi putini, dar buni…
Horia, daca cineva isi inchipuie ca lucrurile astea se intampla, s-au intamplat sau se vor intampla doar la noi, se inseala.
Si alte natii, renascand din cenusa unor perioade nefaste ale propriei istorii, au urcat Golgote asemanatoare. Iti inchipui ca italienii, in anii 50, sarbii sau turcii, prin anii 60-70, spaniolii sau portughezii, in aceleasi vremuri, pe cand inundau piata muncii din tarile mai dezvoltate decat ale lor, au trait altfel de drame sau ca au trecut prin asta fara pic de durere?
Ia sa nu ne mai cainam atata ca pleaca oameni. Pleaca, acumuleaza si, in mare parte au sa se intoarca sau au sa dea inapoi societatii din care au plecat ce ii datoreaza, intr-o modalitate sau alta. Depopularea nu este o problema romaneasca. Nici migratia, nici imigratia, nici copiii care se sinucid.
Si nu asta ne defineste ca natie. Nu stiu ce este asa de teoretic in vorbele astea, pe care le repet!
@octavianblaga: ma abtineam programatic si nu pragmatic, daca iti ingadui o a doua, mai atenta, lectura. Si acum vrei sa mai afli detalii?
@horiablidaru: s-a stins parintele, respectabil, caci de morti, numai de bine, al unei constitutii proaste. Are sa-si gaseasca in curand sfarsitul lumesc si opera sa de capatai?
Sa-i fie tarana usoara omului politic si de drept Antonie Iorgovan! Din punctul meu de vedere a fost un intelectual eminent, pe nedrept hulit in timpul vietii. Ceea ce fac hienele virtuale, pe unele forumuri, acum, dupa sfarsitul sau, imi produce aceeasi scarba pe care-am simtit-o si la moartea altor personalitati hulite si-n mormant.
Cat despre constitutie, da, sunt de acord, ca trebuie sa suporte modificari – dar asta iata ca realizam abia dupa ce viata ne pune in anumite situatii in care realizam neajunsurile acelui act. Al carui continut nu stiu in ce masura a depins doar de Iorgovan… Dumnezeu sa-l odihneasca!
Inca odata: dincolo de omul Antonie Iorgovan, al carui suflet sper sa se fi ridicat la drepti, instrumentul juridic a carui paternitate si-a asumat-o totdeauna fara a fi contrazis de cineva cu glas tare, ramane unul despre care stiam si in 1996 si in 2000 si dupa asa-zisa revizuire, ca pacatuieste exact acolo unde se asteapta de la o Constitutie sa fie clara si precisa: la capitolul asezarii institutiilor guvernarii in raporturile atat cu cetateanul cat si unele cu altele. Iar acest neajuns s-a pastrat dupa revizuire, nu fara aportul celui care s-a considerat si a fost privit mereu ca autorul sau.
Despre caracterizarea “intelectual eminent” nu doresc sa ma pronunt acum, intrucat argumentele mele ar putea friza aspecte despre care nu stiu cat de bine ar fi sa fie atinse, inainte cel putin de coborarea in pamant a trupului neinsufletit al omului despre care vorbim. Oricum, suficient ar fi sa spun ca nu iti impartasesc opinia.
Sa nu ii vorbim pe cei plecati dintre noi de rau, e o obligatie morala si un obicei al pamantului, din pacate tot mai putin respectat. Dar nicaieri nu se spune ca trebuie sa ii inaltam in slavi, atunci cand nu merita. Prin asta ii micsoram, inevitabil, pe cei care merita, dand nastere unei inflatii de efuziuni mortuare care, mie unuia, imi produce acelasi fel de scarba despre care vorbesti tu in articol.
Un conational de vaza si-a dat obstescul sfarsit. Fie-i tarana usoara, Judecata blanda si sufletul odihnit! Dincolo de asta, e vremea sa avem o noua si corect asezata Constitutie, sa incetam a ne minuna de incredibilul abominabil al vietii politice de la noi, pana nu ii smulgem radacinile raului, care se afla exact in textul constitutional, cu neclaritatile, imprecizia si locul de interpretare pe care le lasa, din viclenia si nu din ignoranta autorilor, la indemana te miri cui ajunge in jilturile inalte ale puterii!
Cu respect,
T.