Summitul jumătăţilor de măsură

Reuniunea NATO de la Bucureşti a accentuat impresia unei alianţe divizate, incapabilă nici să ajungă la un consens în probleme majore precum extinderea sa, nici să depăşească stadiul critic al împotmolirii pe cel mai important front de luptă în care e angajată.

După ultimii ani de expansiune occidentală spre răsărit, Rusia pune, pentru prima dată, stavilă acestei tendinţe. Şi nu oricum, ci cu sprijinul tandemului franco-german. În ciuda presiunilor americane şi a gălăgiei statelor est-europene care alcătuiesc ceea ce naivii numesc „Noua Europă”, Ucraina şi Georgia rămân, deocamdată, în afara Planului de Acţiune pentru Aderare. Soarta lor va atârna de confruntările viitoare dintre Washington şi Moscova, în care, iată, Parisul şi Berlinul au devenit arbitri ce nu pot fi neglijaţi. Declaraţia premierului francez Francois Fillon, de la începutul săptămânii trecute, sintetizează poziţia motorului UE: „Ne opunem aderării Georgie şi Ucrainei, deoarece credem că nu este răspunsul potrivit pentru balanţa puterii din Europa şi între Europa şi Rusia”. Mai transparent de atât nu putea fi decât dacă pomenea şi de interesele energetice ale Europei de Vest, aflată la cheremul Kremlinului. Unde se pregăteşte să se instaleze noul ţar Medvedev, fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al Gazprom.

O altă decizie blocată, de această dată de Grecia, a fost aceea privind aderarea Macedoniei. Pe bună dreptate, Atena s-a opus categoric intrării în alianţă a unei ţări ce se încăpăţânează să afişeze un nume care poate implica pretenţii asupra regiunii omonime din nordul Greciei. Rigiditatea oficialilor de la Skopje este cu atât mai regretabilă cu cât invitarea Albaniei şi a Croaţiei să devină membre NATO şi a Bosniei-Hertegovina şi a Muntenegrului să înceapă un dialog susţinut cu Alianţa sunt decizii de natură să contribuie la stabilitatea zbuciumatei zone a Balcanilor. Aşa cum, de asemenea, e îmbucurător faptul că România, Grecia şi Bulgaria, statele ce ar fi rămas în afara scutului de apărare antirachetă al NATO, vor beneficia de protecţia unui scut complementar, menit să securizeze şi spaţiul balcanic ce risca să rămână descoperit.

Dar punctul nodal al summit-ului a fost, dincolo de toate, Afganistanul, pentru simplul fapt că NATO înregistrează, cu această primă prezenţă armată asumată în nume propriu, şi primul eşec. Principala cauză a împotmolirii din Afganistan este lipsa de contingente de luptă, determinată de divizarea membrilor Alianţei atât pe tema trimiterii de trupe pe frontul afgan, cât şi pe aceea a obiectivului misiunii NATO în această ţară. Dezbinarea şi confuzia au dat naştere unor dileme încă nerezolvate asupra identităţii şi a rolului NATO pe scena internaţională.

În această privinţă, nici summit-ul de la Bucureşti, inclusiv Consiliul NATO-Rusia, nu a oferit prea multe soluţii. Preşedintele francez s-a grăbit să promită încă 700 de soldaţi, probabil mai degrabă stimulat de faptul că Bush l-a comparat cu „ultima încarnare a lui Elvis”, decât de alte raţiuni. Pentru simplul motiv că nu prea mai contează 700 de oameni în plus sau în minus pe un front cu un deficit imens atât de trupe, cât şi de angajament real în zonele de conflict intens. Din aceeaşi categorie a gesturilor amabile, fără efecte semnificative în sângeroasa realitate afgană, face parte şi permisiunea acordată NATO să folosească teritoriul rusesc pentru a furniza provizii non-militare trupelor Alianţei din Afganistan. Dar acordul semnat la Bucureşti nu face referire şi la militari sau tranzitul aerian.

Actorii ce şi-au disputat întâietatea la Bucureşti au fost nevoiţi să facă un pas înapoi pe un plan, pentru a obţine o concesie pe altul. Nici măcar Rusia nu are de ce se îmbăta cu apă rece, în ciuda recâştigării oficiale a unei poziţii fundamentale pe tabla de şah a politicii mondiale. Lumea a auzit din gura lui Putin că „fără Rusia nu se poate face nimic”, dar temporizarea extinderii NATO nu înseamnă şi oprirea ei.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/summitul-jumatatilor-de-masura-57860.html