Eroii zilei: Andone, Obama si Medvedev
La 22 de ani de la victoria de la Sevilla, Steaua a pierdut campionatul. Dupa 38 de ani, titlul trece Carpatii in Ardeal. Dupa 17 ani, paraseste Bucurestii. Si, pentru prima data in istorie, ajunge la Cluj. Ma bucur pentru asta si pentru reusita lui Andone, un profesionist serios, care merita o asemenea incununare a muncii lui. Pentru ca umilinta Stelei sa fie completa, 5 apropiati ai lui Becali au fost retinuti dupa meciul de la Cluj de DNA, pentru ca aveau asupra lor 1 milion de euro, bani destinati celor de la “U” in cazul in care opreau pe CFR.
Barack Obama se apropie de nominalizarea democrata, dupa ce, ieri, a castigat detasat in Carolina de Nord, cu 57% din voturi fata de 43% pentru Hillary Clinton, care a castigat in schimb alegerile din Indiana la diferenta mica, 51% fata de 49%. Pana la 3 iunie, mai sunt programate alegeri in 6 state mici si medii, care furnizeaza un numar mic de delegati, astfel ca avansul luat de Obama se arata decisiv.
S-a schimbat Tarul la Kremlin. Ramane de vazut ce va fi cand Medvedev va prinde gustul puterii si va dori sa iasa din umbra lui Putin. Pentru ca, pe baza lectiilor istoriei (inclusiv a celor servite de Kremlin), eu asa cred ca se va intampla…
PS: Invatati Imnul Campioanei:)
România fără Paler
Era oglinda cea mai cinstită pe care o aveam. În anii din urmă, fiecare apariţie a sa echivala cu o reflectare nemiloasă a noastră în ochii săi lucizi şi sceptici, iscoditori şi înţelepţi deopotrivă. Pentru că privirea inconfundabilă a lui Octavian Paler îşi trăgea luminile şi umbrele din patimile şi urâciunile noastre.
Ca în fiecare luni, şi-a scris editorialul, l-a trimis la ziar şi l-a corectat. Abia apoi, cu treaba terminată, a murit. Se gândea de multă vreme la moarte şi, oricât de încrâncenat ori ursuz trecea, repeta adesea că iubeşte viaţa. Era conştient că „Moartea nu e un sfârşit. E sfârşitul” şi se explica: „Nu pot depăşi convingerea că unica „împărăţie” e aici, oricât ar fi ea de mizerabilă”. Într-un dialog, nu de mult, se arăta convins că dispariţia sa nu va produce suferinţă decât câtorva: „Voi fi uitat uşor, după un Dumnezeu să-l ierte!”. Apoi, la fel de caustic cu sine însuşi, cum a fost cu lumea întreagă, se întreba: „Dar, la urma urmei, nu e stupid să avem vanităţi inclusiv legate de moarte?”. Dincolo de această seninătate finală, se afla, însă, spaima în faţa trecerii timpului, împotriva căreia nu a avut drept arme decât cărţile şi maşina de scris.
Fiul de ţărani din Făgăraş îşi amintea, ajuns la bătrâneţe, că, la 11 ani, trecuse, într-o singură zi, din secolul al XVII-lea, după rânduielile căruia trăia satul său natal, Lisa, direct în secolul XX: „Am plecat, dimineaţa, dintr-o “lume mitologică” şi am ajuns, seara, într-una stăpânită, exclusiv, de „istorie”. O istorie pe care a trăit-o cu spatele la zid, privind-o critic în ochi. O istorie care, după o viaţă de om, i-a demonstrat că „Infernul nu e deloc o chestiune metafizică, aşa cum susţine Biblia”. O spunea în cunoştinţă de cauză, deoarece Octavian Paler, înainte de orice, a fost un om viu, care a avut puterea să spere în repetate rânduri şi să îndure tot atâtea decepţii. Şi-a disecat fiecare iluzie şi fiecare dezamăgire până la os, nesfiindu-se să se împărtăşească pe sine însuşi celorlalţi, dezgolit de măştile inerente omului şi vieţii. În aceeaşi măsură, introspecţia de o luciditate amară a fost însoţită de o radiografie fără menajamente a lumii în care trăia. Iar vehemenţa tonului îşi avea originile în spulberarea, rând pe rând, a tuturor speranţelor pe care şi le-a făcut în legătură cu societatea românească.
Din acest punct de vedere, aşa cum o arătau comentariile sale scrise şi cele televizate, cu siguranţă a plecat neîmpăcat, văzând ce s-a ales din democraţia, libertatea şi capitalismul visate cândva, după ce se distanţase de regimul comunist. În urma lui, rămâne o societate isterizată de exhibarea fără ruşine a frustrărilor, o societate cu traume încă vii, gata oricând să se scindeze în baricade opuse, o societate bolnavă, care îşi mai închipuie că remediul stă fie în miracole, fie în uitare. În această lume, se impusese ca un reper cu care puteai sau nu să fii de acord, dar de care trebuia să ţii seama.
Înaintea patimilor toxice ale vremii, Octavian Paler a aşezat raţiunea seacă a bunului-simţ. Corului lătrăilor de profesie i-a opus vorba lui cumpănită de intelectual autentic, trecut prin înţelepciunea umanităţii, dar care nu şi-a lepădat o clipă fibra ţărănească. Iar tăcerii laşe a intelectualităţii intimidate de mizeria epocii i-a oferit drept pildă vocea hotărâtă a celui ce refuză să se lase călcat în picioare. A denunţat până în ultima clipă tarele propriului popor şi ale tuturor conducătorilor săi, asumându-şi exemplar condiţia de intelectual în arenă.
„Eu am visat să rămân om şi m-am luptat cât am putut”, scria în „Viaţa pe un peron”. E, poate, singurul vis pe care şi l-a împlinit. Cu siguranţă, însă, cel mai important din câte a avut. De aceea, plecarea lui lasă un gol dureros în vremea aceasta de ofensivă a prostiei şi a mârlăniei fără limite. Ne va lipsi cuvântul său ca un bisturiu nemilos cu cangrenele întinse peste noi.
Singura consolare e că există conştiinţe care depăşesc graniţele vieţii şi ale morţii, prin creaţia lor şi prin amintirea dătătoare de speranţă că, încă, în lumea aceasta, mai poţi să fii om. Octavian Paler este o astfel de conştiinţă. Dumnezeu să-i dea liniştea pe care n-a găsit-o în timpul vieţii şi nouă puterea de a-i duce mai departe neliniştile!
Horia Blidaru
PS: Azi se împlineşte un an fără Octavian Paler. Acest articol a apărut în 9 mai 2007, în ziarul orădean “Crişana”.
