”Dilema veche”: ”Franţa, bolnavul politic al Europei”

dilema

În vreme ce Hollande și-a consolidat imaginea de indecis, doborându-și propriile recorduri de impopularitate, Valls, noul om forte al guvernării socialiste, a ajuns să-l eclipseze total pe șeful guvernului și să aibă o cotă de simpatie triplă față de cea a președintelui Republicii, câștigând tot mai multă apreciere în rândul alegătorilor de dreapta. Se vorbește, deja, de o posibilă confruntare Valls-Le Pen la viitoarele alegeri prezidențiale. Cei doi ocupă primele locuri într-un sondaj privind personalitățile capabile să reformeze Franța, clasament în care, la capitolul partide, Frontul Național conduce detașat, mai mult de 4 din 10 francezi având încredere că acesta poate să reformeze țara în profunzime. Divizați, în derivă ideologică și compromiși de sterilul exercițiu guvernamental în vreme de criză, Socialiștii și Popularii încearcă să contreze Frontul Național intrând pe terenul preferat al acestuia: imigrație și insecuritate.

”Adevărul”: ”Privind spre Est cu mânie”

Privind spre Est cu mânie: după ce a lăsat Noua Europă la mâna Chinei, UE o conjură să nu-i cadă în braţe

Imagine

UE – care s-a chinuit un an să-şi adopte propriul buget şi e străbătută de tot mai intense frisoane identitare – e complet dezarmată în faţa colosului chinez, cu economia sa planificată şi obiective precise şi foarte ambiţioase pe termen lung. În acest context, noile state membre ale Uniunii nu au voie să acţioneze pe cont propriu, deşi au aşteptat în zadar un sprijin din partea Bruxelles-ului în anii crizei. Au primit un cincinal de austeritate şi nu există nici o speranţă că solidaritatea europeană se va manifesta curând şi efectiv prin investiţii pentru relansare economică. Iar în vreme ce populaţia suferă, guvernele se clatină sub presiune şi decalajele de dezvoltare se amplifică, marile puteri economice europene îşi fac propriile jocuri.

„Historia” – „Chile: crimele regimului Pinochet şi conspiraţia tăcerii”

De 40 de ani, 11 septembrie are, pe țărmul sud-american al Pacificului, cu totul altă semnificație decât cea dobândită după atacurile teroriste din SUA. Lovitura militară de stat din 1973, încheiată cu moartea președintelui Salvador Allende, a marcat sângeros destinul chilian, inaugurând o dictatură feroce. Mai mult: în octombrie se împlineşte şi un sfert de secol de când un referendum l-a obligat pe generalul Pinochet să renunțe la putere. Tranziția spre democrație a fost, însă, marcată de influența sa și, mai ales, de rănile provocate de regimul său represiv: mii de morți, zeci de mii de dispăruți și torturați, sute de mii de exilați – apoi, o tăcere favorizând impunitatea.

Chilienii se întreabă încă de ce țara lor, considerată multă vreme cea mai democratică din America Latină, a trebuit să plătească pentru alegerea democratică a primului președinte marxist din lume prețul atât de dureros al transformării într-un laborator sinistru, ce a îmbinat teroarea politică și neoliberalismul sălbatic.

Allende Pinochet

În dimineața zilei de 11 septembrie 1973, președintele Salvador Allende a fost informat că unități ale armatei au început neutralizarea căilor de comunicație și ocuparea punctelor esențiale: posturi de radio, universități, fabrici, stații de aprovizionare cu apă și electricitate. Urmează cinci mesaje radiodifuzate ale șefului statului, asediat în Palatul Moneda, prin care respinge cererile de a preda puterea. I se oferă un avion pentru a pleca în exil cu familia. În fața refuzului categoric, tancurile deschid focul asupra sediului prezidențial. Garda prezidențială opune o rezistență înverșunată. Au loc confruntări și în alte puncte nevralgice ale Capitalei. În miezul zilei, puciștii recurg la bombardamentele aviației asupra președinției. Continuarea in HISTORIA

„Adevărul”: „Creta – căderea din Paradis”

adevarulEpitaful ales de Kazantzakis pentru mormântul său fără nume, din punctul cel mai înalt al bastionului veneţian Martinego, sintetizează o aspiraţie fără graniţe geografice, temporale ori religioase: „Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber“. Spiritul cretan e singura nădejde că Insula Zeilor va rămâne ea însăşi şi după încercările prezentului.

Reportajul integral, in „Adevarul”

Trecut

Într-o zi, o să fim bătrâni,

ca azi sau niciodată.

Voi mângâia amintiri, nu sâni,

vei privi o fotografie, nu ochii unui pește gonit.

Îmi vei fi iertat toate ticăloșiile,

ca să pot pleca în liniște.

Voi fi uitat multe,

numai gustul de cenușă al lacrimii nu.

Voi fi promis că n-o să am nicio armă,

că n-o să te întreb în fiecare dimineață

a câta viață a casei se duce cu noi

și nici cât de gălăgios se vor iubi următorii.

Din toate va rămâne zâmbetul unei farse:

Crede-mă, vor râde de noi și teama noastră de ceasuri.

Floare de mac

Buzele tale, flori de mac,

Uitate de timp într-un lan de grâu.

– Pe-aici nu va mai treiera nimeni,

mi-ai spus pe vremea când mai credeai în ceva.

Eram de pe atunci un bătran ticălos, chiar dacă mă simțeam,

ce ridicol,

copilul altui veac.

Ochii tăi aveau lacrimile fatalității

și-mi părea că din mine

a murit, deja, atât de mult.

Fără rădăcini

Ca o frunză stingheră-ntre fire de iarbă,

ivite din mormântul unei perechi de îndrăgostiți.

Ca o frunză golașă, ce invidiază

tandrețea fiecărei unduiri a firelor de iarbă.

Niciodată singură, iarba șoptește cerului

disperarea primului sărut și speranța ultimei îmbrățișări.

Numai o frunză tot mai lipsită de sevă

agonizează căutând, izbăvitoare, țărâna.

Marsul prusac

Criza economică foloseşte din plin Germaniei, care, după mai bine de o jumătate de secol de muncă tenace şi prezenţă discretă, se reafirmă ca principala putere europeană. Devine aproape o fatalitate această capacitate unică de regenerare, în cursul unei generaţii-maxim două, întotdeauna după o prăbuşire aparent apocaliptică.

Instaurarea dominaţiei germane asupra Uniunii Europene are loc, de această dată, graţie unei forţe economice fără rival pe continent. Ascensiunea provoacă îngrijorare şi revoltă nu numai din cauza efectelor sociale dureroase ale austerităţii impuse de Berlin ţărilor din sudul UE, ci şi prin prisma ecourilor istorice pe care le trezeşte o Germanie revenită în postura de a dicta întregii Europe.

Poate tocmai pentru a menaja astfel de temeri faţă de ideea renaşterii prusace, aniversarea a trei secole de la urcarea pe tron a regelui Frederic Wilhelm a fost mult mai modestă decât cea de anul trecut, când s-au împlinit 300 de ani de la naşterea fiului său, Frederic cel Mare. Şi totuşi, ridicarea Prusiei ca forţă relevantă la nivel european a început odată cu înscăunarea „regelui-soldat”, în 1713.

Una din primele măsuri ale lui Frederic Wilhelm, când, la numai 25 de ani, a devenit rege, a fost vinderea trăsurilor, a obiectelor de lux şi a vinurilor scumpe, rămase de la părintele său, Frederic I.

Continuarea: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/germania-azi-modelul-austeritatii-acum-trei-secole

Totuși, iubirea!

A plecat când n-a mai fost nevoie de el. Când, mai mult decât oricine, deranja. Pe tot mai mulți. Nu numai prin adevărurile neplăcute, nu doar prin strigătele de avertisment, cât, tot mai adesea, prin tăcerile îndurerate. A plecat când o națiune învinsă de propria-i lașitate n-a mai suportat să se vadă în cea mai cinstită oglindă a sa. Așa cum fiul se vede, întors din rătăcirile tinereții, în ochii părintelui încărunțit.

Era anacronic, era enervant, era plictisitor. Vorbea de iubire, într-o societate împărțită în  șmecheri și fraieri, în derbedei și tonți, în aleși și plebe. Vorbea de valori, într-o lume în care singurele criterii de afirmare, adică parvenire, sunt tupeul grobian, gargara primitivă și iuțeala de mână. Vorbea de locul neamului său în lume, într-o țară de decenii fără conducători, fără busolă, fără credință în propriile puteri și, tot mai acut, fără puteri.

A plecat la timp. I-a deranjat destul pe boierii ”stângii” și pe mahalagiii ”dreptei”, pe puii de cominterniști năpârliți în dascăli de democrație, pe securiștii de duzină convertiți în investitori strategici, pe bișnițarii pârliți ce și-au furat, peste noapte, tronurile în topurile reușitei.

Dar nu lor le suna, cu precădere, verbul său. Ci, înainte de toți și toate, celor mulți și amărâți, celor prostiți de la obraz și furați sistematic și pe față. Nu o zi-două, nu o revoluție azi-o alegere mâine, nu un an, nu un deceniu. Lor s-a încăpățânat, până-n ultima clipă, să le strige, cu prețul maxim cerut de soartă, că nu goana tot mai nebună e soluția ieșirii din cerc, că nu derizoriul e calea pentru a uita, că nu răutatea e medicamentul bolilor tot mai grave și mai vizibile ale unei societăți în derivă. Când ei n-au mai crezut, când ei n-au mai ascultat, când ei n-au mai vrut să audă, atunci, Adrian Păunescu și-a încheiat menirea pe pământ.

Sfârșitul său lumesc a fost ca un cutremur despre care nu se știe dacă și când va declanșa replici. Gorilele s-au năpustit, eliberate de teamă, scălâmbăindu-se-n arenă, iar viperele au șuierat, în voie, venin mai proaspăt ca niciodată. Și, de atunci, de câte ori își amintesc de ceasul izbăvitor al trecerii sale, mai dau un rând și mai trag un chiot.

Numai masele, mereu inerte aici, au tăcut înfiorate S-au încolonat în urma sa, trăgând nădejde că versul n-a încetat, că vocea n-a apus, că flacăra nu s-a stins. Că lașitatea cea de toate zilele poate fi răscumpărată în continuare prin arderea Păunescului. Până și azi se mai amăgesc unii că, din ceruri, va pune o vorbă pentru mântuirea nemerniciei noastre.

Când un poet-conștiință a neamului său se săvârșește, de inimă rea, din această lume înseamnă că se eliberează la timp. Destul a luat asupra lui povara unor semeni paralizați în fața dezlănțuirii urâtului. Mai mult de atât nici un muritor, fie el și poet în adevărata tărie a cuvântului, nu poate face: să plece pentru a lăsa golul să vorbească.

Acum, tăcem. Tăcem poezie și cântec, tăcem idee și sentiment. Ne zbenguim-ne văicărim, votăm-absentăm, ne amuzăm-înjurăm. Suntem ceea ce tăcem. Și ceea ce înghițim, zi de zi. Și, desigur, ceea ce uităm.

Odată, un poet nebun a îndrugat că există o cale și ea stă în puterile fiecăruia: Totuși iubirea vindecă firea!

O singură dată m-am aflat față-n față cu Adrian Păunescu. Într-o dimineață de toamnă resemnată, la capul unui pod orădean peste Crișul Repede, m-a trezit glasul ce-a îndemnat, cu îmbinarea unică de inflexiuni venind din profunzimea vârstelor omului dăruit deplin vieții: Bună ziua!

N-a fost o urare, ci o chemare. 

(„Flacara lui Adrian Paunescu”, august 2013)

„Historia” – „Estoril: Terenul de joacă al monarhiei europene în aşteptare”

estoril

Călătorul ce iese din mica gară Estoril, după o jumătate de oră cu trenul de la Lisabona, dă mai întâi cu ochii de un cazino care domină deschiderea parcului exotic spre mare. Lăudat de portughezi ca fiind cel mai mare local de acest fel din Europa, cazinoul și-a câștigat faima în Al Doilea Război Mondial și imediat după, când devenise locul de întâlnire al spionilor, al regilor detronați și aventurierilor. Nu întâmplător, în imediata apropiere, într-un cartier rezidențial, pe Rua do Alentejo, se distinge fosta vilă „Mar y Sol”, unde a locuit „Rei Carol” al României în ultimii cinci ani de viață.

O colonie regală la Atlantic

„Foștii regi se adăpostesc la Lisabona”, se intitula un articol apărut în 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e grăitor pentru starea de spirit surprinsă: „Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Exponenții a cinci familii regale dădeau, potrivit ziarului american, strălucire comunității refugiaților de pe malul Atlanticului: Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, Don Juan de Bourbon – moștenitorul tronului Spaniei, un conte de Paris, Henri de Orleans, și arhiducele Franz Iosif din Casa de Habsburg. Lor li se adăuga amiralul ungur Horthy, care cochetase și el cu instituția monarhică, în cei 24 de ani cât fusese regent al Ungariei

(Continuarea: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/estoril-terenul-joaca-al-monarhiei-europene-asteptare)

Barbudos ´21

La capatul unui continent
specializat sa nasca baloane de sapun,
care mereu se sparg in suvoaie de sange:
– Oare moartea miroase mai frumos pe alte tarmuri?
te-am intrebat.

Mi-ai aratat norii:
capriciosi ca reumatismul, gri ca viata,
pareau poarta lui Hades,
fara sa stim incotro se deschide.

De dincolo de ei, adia a guma americana,
ca dintr-un balon ce ingloba,
cu tandretea unei bombe la Boston,
o lume numai buna de mestecat.

– E petrol, nu sange, mi-ai spus,
de aici, ne intoarcem in comuna primitiva,
nu stim incotro sa mai mergem.

Te-am privit cu ochi de batran cubanez,
mi-ai raspuns cu ochi de serpoaica nord-coreeana.
Atunci, am convenit sa tacem despre moarte
si sa ne tinem de nas despre viata.

Hellas

Moare Zelda-ntr-un azil –
Rochii de mireasă.
Crapă Grecia cu stil –
Dansuri ca acasă.

Inima lui Shelley renaște pe rug –
Lacrima lui Byron:
Ariel, eu am să fug –
Luntrile lui Caron.

Înc-un dor de Lumea Nouă –
Hollywood din cer.
Moare-un vis strivit în rouă –
Fitzgerald, o, biet șomer!

A rămas din toate marea –
Zeul ultim: Zorba.
Missolonghi-ți e chemarea –
Pe sfârșite vorba.

Dreptul la cenuşă

Vieţile noastre sunt foi arse,
Tremurând între teama de prima boare
Şi dorinţa eliberării.

Când fiecare particulă va pluti în neant,
Poate ne vom aminti de
Dreptul elementar la cenuşă.

Am uitat, oare,
În risipa pentru dreptul la timp,
Că fiecare trebuie să crească un gardian al urnei?

80

Adică să fim așa, mai optzeciști,

ca-n antologia poetului Mușina,

care are trei telefoane,

își închide unul și se sună singur,

să asculte robotul,

transfigurat de atâta poezie coborâtă-n viața lui.

 

Să fim optzeciști și să vorbim de gândaci de bucătărie,

chiuvete îndrăgostite, garsoniere și vodcă,

sex anost și multe țigări.

Dar mai ales de autobuze să vorbim,

de mașina 21, mașina 83, mașina 104,

de parcă rahatul de înghesuială acră,

degete înghețate pe bară,

palme pe fundul de babă cu ciorapi groși

și mai ales hârjoneala privirilor,

umilită de strigătele neciopliților,

ori visele de ordine și civilizare cu pulanul,

de parcă toate astea ar fi poezie.

 

Optzeciștilor, dacă nu venea revoluția, dădeați lovitura,

așa, v-a păpat libertatea tot hazul.

 

Morala: Să lăsăm mașina 21 în plata șoferului transpirat și poezia

în grija gândacilor de bucătărie, că a lor e împărăția viselor.

Am optzecit și punctum.

Bagatelă pentru pian

Elise, tu esti o lacrima imposibila,

pe geamul spre vis al unui tren obosit,

din tara noastra care, poate, a murit,

dar asta nu mai conteaza.

 

Elise, iti scriu cu gandul, cred, la Therese,

pentru ca numai tu poti intelege 

evadarea unei inimi care, poate, a murit,

dar asta nu mai conteaza.

 

Elise, din toate ramane pianul,

cand timpul strivit ingheata in lacrimi, 

restul e joc de salon care, poate, a murit,

dar asta nu mai conteaza.

Comunicare

Oamenii stăteau cățărați pe blocuri,

pe vârfuri de munte ori maluri de râu.

Erau când cuminți, când neliniștiți

și nimeni n-ar fi putut spune de ce.

Priveau trecând pe sub ei mașini, nori sau ape,

dar nici unul nu schița vreun gest.

Și, totuși, știau lecția foarte bine:

orice om are o pereche de aripi,

nu trebuie decât să întindă mâinile și să zboare.

Fiecare aștepta, probabil, să facă altul primul pas.

Ca și cum s-ar întoarce din moarte vreunul

și istorisirea lui ar buluci lumea spre cimitire.

Cine știe…

Poate că aripile nu se deschid dintr-o problemă de comunicare.

 

Până într-o zi, când un băiat a strigat:

–          Mai țineți minte cum se vede lumea de la 1 metru și 10?

Și a sărit.

Zăpada era mai mare ca el, așa că acum ei așteaptă primăvara.